Religia Arabilor este singura religie apărută după Hristos. Întemeietorul acestei religii este Mahomed (sărbătoritul; cel lăudat), o figură istorică interesantă, un om care-şi trăieşte viaţa de la o extremă la cealaltă: de la anonimat la glorie, de la sărăcie la bogăţie, de la ascetism la depravare, între arme şi altar, între viclenie şi seriozitate; o personalitate care, deşi n-a ştiut să scrie, a lăsat pe urma lui o carte şi o religie.
Mahomed s-a născut la 20 Aprilie 570 în Mecca. Tatăl său Abdalah (robul lui Dumnezeu) a murit înainte de naşterea sa. Mama sa, Amina, o fire blândă şi plăpândă, se spune că a avut tot felul de vedenii, înainte şi după naşterea copilului. La doi ani, după naştere, moare şi ea, şi nu mult după aceea şi Abd-el-Mutalik, unchiul şi protectorul copilului. Acum, Mahomed trece în grija unchiului său după mamă, Abu Talib, om sărac şi cu mulţi copii, care îl pune păstor la oi. După douăzeci de ani, Mahomed intră în serviciul unei văduve bogate, Hadigea (Kadidja), cu care după 5 ani se căsătoreşte şi are 2 băieţi şi 4 fete. Deşi era mai în vârstă decât el cu vreo 15-20 ani, au dus împreună o viaţă fericită. Cu prestigiul, averea, iscusinţa şi încurajările ei, dă vieţii lui Mahomed un curs neaşteptat. După moartea Hadigei, Mahomed, deşi are 51 ani, duce o viaţă familială uşuratică; îşi ia încă vreo 12 soţii legitime şi mai multe concubine, cu care duce un trai nu tocmai compatibil cu prestigiul moral al unui „profet” întemeietor de religie.
Încă din copilărie, Mahomed avea o predilecţie deosebită pentru meditaţie şi asceză. Îi plăcea să stea luni întregi pe muntele Hira, unde contractează o boală nervoasă (histerie musculară). În timpul acceselor de epilepsie, primea revelaţii. Când dormea odată în peştera de lângă muntele Hira, disperat din cauza bolii şi hotărât să se sinucidă, îi apare în vis arhanghelul Gavriil şi-l îndeamnă să citească în numele Domnului care l-a făcut pe om dintr-un bob de sânge şi-l învaţă ceea ce el nu ştie. Arhanghelul dispare şi Mahomed se trezeşte. După ce iese din peşteră, aude un glas ceresc zicându-i: „Mahomed, tu eşti trimisul lui Dumnezeu, eu sunt Gavriil”. Ridicându-şi privirea, văzu un înger în chip de om cu aripi, care îi repetă cele spuse, apoi dispăru. Acasă, Mahomed spuse deznădăjduit Hadigei despre vedenie, încredinţat că e lucru drăcesc. Hadigea izbuti să-l convingă că e o descoperire cerească, iar el e trimisul lui Dumnezeu. Mahomed avea atunci 40 ani. Asceza devine mai severă şi religiozitatea lui mai aprinsă. Îi apare a doua oară îngerul şi-i porunceşte să înceapă predica. Mahomed ascultă. Vorbeşte mai întâi despre idoli, despre necredinţă, despre milostenie, despre pocăinţă, despre judecata lui Dumnezeu, despre osânda iadului şi fericirea paradisului. Cei dintâi dintre ucenicii lui sunt Hadigea, vărul său Ali, fiul adoptiv Zaid (fost creştin), unchiul său bogat Abu Becr, la care se adaugă vărul său Hamza şi apoi Omar. Celelalte rude îl batjocoresc şi îl alungă cu pietre.
Are succes mai mare în Iatreb, centru monoteist, unde îşi câştigă 6, apoi 12 ucenici, şi într-un an 73 bărbaţi şi 2 femei. Aici se refugiază Mahomed şi cu Ali la 22 iunie 622, dată, de când începe era musulmană (hegira). Oraşul de acum se numeşte Medina (oraşul profetului). În curând cucereşte la noua credinţă oraşul întreg şi-l însufleţeşte ca să înceapă lupta pentru propagarea învăţăturii profetului, împotriva necredincioşilor, prin foc şi sabie. La început, cu 300 de oameni, jefuieşte şi măcelăreşte caravanele meccanilor şi ale sirienilor, apoi adună o armată de 10.000 oameni, cu care ocupă Mecca. Statuile celor 360 zei au fost atunci sfărâmate, se spune, de însăşi mâna lui Mahomed, acum deplin stăpân în oraşul sfânt al Arabilor. Adună o nouă armată, de 30.000 soldaţi, declară „război sfânt” tuturor celor ce nu cred în profet, organizează nu mai puţin de 76 expediţii în deşert „pentru pradă şi pentru Coran”, supune, pe rând, toate triburile arabe şi moare la 8 iunie 632, în vârstă de 62 ani, rostind ultimele cuvinte: „Allah… da… Paradis”.
În călătoriile pe care le-a făcut în serviciul unchilor săi şi a Hadigei, Mahomed a cunoscut iudaismul, creştinismul şi parsismul, şi, prin comparaţie, a putut să-şi dea seama de inferioritatea religiei neamului său, faţă de religia iudeilor şi a creştinilor. Înainte de Mahomed, arabii erau politeişti, sabeişti, fetişişti, idolatri. Adorau chipuri de piatră, rudimentar cioplite, sau numai blocuri de piatră, cum era Caaba din Mecca, piatra albă căzută din cer, apoi negrită de păcatele oamenilor. Cultul arabilor era sângeros. Se aduceau în faţa idolilor sacrificii omeneşti, îndeosebi copii frumoşi şi bine dezvoltaţi, apoi animale, cereale şi tot felul de ofrande. La sărbători mari, idolii se îmbrăcau în haine frumoase şi se împodobeau cu giuvaeruri scumpe. Cel mai ales sacrificiu era al părului: la sfârşitul călătoriilor sfinte, părul, înadins lăsat netuns mai multă vreme, se tundea şi se arunca în foc. Decăzuse atât de mult religia arabă, încât idolii nu mai aveau niciun credit. Ca un protest împotriva idolatriei, s-a ivit secta hanifilor, care combătea idolatria, profesa monoteismul şi adora pe Allah, unicul Dumnezeu. Cu secta aceasta a stat Mahomed în legături apropiate, dacă nu cumva a fost şi printre membrii ei, înainte de a-şi întemeia propria lui religie. În orice caz, inferioritatea religiei arabe faţă de creştinism şi iudaism, precum şi contactul cu secta hanifilor, au avut un ecou adânc în sufletul meditativ al lui Mahomed, ecou din care se zămisleşte noua religie, islamul (credinţă, încredere deplină, supunere).
Învăţătura lui Mahomed se cuprinde în Coran (citire), cartea sfântă a mahomedanilor, împărţită în 114 capitole (sure) şi 6206 versuri, alcătuite din rugăciuni, maxime, cuvântări, sfaturi, îndemnuri religioase şi morale, legi civile, penale, matrimoniale etc., adunate de Abu Becr, cel dintâi calif (vicar şi urmaş al lui Mahomed) şi scrise pe oase, pe foi de palmier şi pânze de mătase. Forma definitivă i-o dă al doilea calif, Omar. Cartea începe cu următoarea formulă de rugăciune, cea mai obişnuită la arabi (sura 1): „În numele lui Allah, al Celui îndurat, al celui milostiv. Lăudat fie Allah, stăpânul lumilor, cel milostiv, cel îndurat, stăpânul zilei de judecată! Ţie ne închinăm, pe tine te chemăm într-ajutor. Condu-ne pe drumul cel drept, pe drumul celor cărora le arăţi harul Tău, nu al acelora pe care eşti mâniat, nu pe al celor rătăciţi”.
Ce învaţă Coranul:
Sistematizată, doctrina de credinţă a islamului e împărţită în capitolele: despre Dumnezeu, despre îngeri, despre cărţile sfinte, despre profeţi, despre predestinaţie, despre învierea si judecata morţilor. Dumnezeul arabilor e Allah. Credinţa aceasta, monoteistă, ei spun că a fost păstrată prin profeţii Adam, Enoh, Noe, Avram, Moise, David, Solomon, Iisus [considerat simplu proroc] şi Mahomed, cel din urmă şi cel mai mare profet. Dumnezeu este adevărul (31, 29), făcătorul cerurilor şi al pământului (42, 9), Domnul cerurilor, al pământului şi al veacurilor (45, 35). Atributele lui sunt: viaţa, atotştiinţa, atotputernicia, veşnicia (112), „lumina cerurilor şi a pământului” (24, 35). „Dumnezeu cunoaşte lăuntrul piepturilor” (31, 22), ştie toate tainele şi „are numele cele mai frumoase” (20, 6-7; 59, 24). „Dumnezeu este cel ce a făcut cerurile şi pământul în şase zile. Apoi s-a suit pe tron. N-aveţi afară de El scut şi nici ocrotitor” (32, 3). „Dumnezeu este cel ce v-a dat pământul ca loc statornic şi cerul ca boltă şi v-a plăsmuit şi a făcut frumos chipul vostru şi v-a înzestrat cu bunuri. Acesta este Allah, Domnul vostru, deci fie binecuvântat Allah, Domnul veacurilor. El este cel viu; nu este Dumnezeu afară de el; deci chemaţi-l cu credinţă curată. Mărire lui Allah, Domnul veacurilor!… El este cel ce v-a făcut pe voi din ţărână, apoi dintr-o picătură, apoi din sânge închegat, apoi vă lasă să ieşiţi fiind copilaşi, apoi vă face vârstnici, apoi să fiţi bătrâni… El este cel ce înviază şi omoară…” (40, 66-70). După creaţie, omul a fost aşezat de Allah în rai, dar după ce Adam şi Eva s-au lăsat ispitiţi de Satana „duşmanul” şi „trădătorul oamenilor” (25, 31; 35, 6), au fost trimişi pe pământ. După moarte, se vor întoarce iarăşi în rai sau iad, după cum vor fi de credincioşi. Despre îngeri, islamul învaţă că sunt fiinţe cereşti, care inspiră pe profeţi, ajută pe cei credincioşi şi implinesc poruncile lui Dumnezeu. Sunt îngeri buni şi îngeri răi. Fiecare om are un înger păzitor. Există şi spirite inferioare îngerilor (gini), bune şi rele, care spionează cele din cer şi informează pe vrăjitori şi ghicitori. Despre cărţile sfinte învaţă că Vechiul şi Noul Testament sunt falsificate, Cartea sfântă, prin excelenţă este Coranul, care există din veci pe masa lui Allah şi e descoperit lui Mahomed prin arhanghelul Gavriil. Despre profeţi învaţă că sunt trimişii lui Dumnezeu (rasuli), toţi cei de la Adam până la Mahomed, pe lângă care mai sunt şi oamenii fără păcat şi făcători de minuni (nabi) care mijlocesc între oameni şi Dumnezeu. Numărul acestora din urmă este de 224.000. Despre Iisus Coranul dă date confuze: S-a născut din Fecioara Maria, a întărit legea lui Moise, a fost un făcător de minuni, a profeţit venirea lui Mahomed şi a murit răstignit [nu menţionează Învierea].
Despre predestinaţie învaţă că totul e dinainte hotărât de Allah. Libertatea voinţei nu există. Şi binele şi răul, vin de la Allah. Fatalism absolut. La toate nenorocirile, musulmanul exclamă: „Dumnezeu e mare” (Allah kerim). În privinţa fatumului, Coranul dă această regulă generală: „O, fiul meu, împlineşte rugăciunea, porunceşte ce e bun şi opreşte ce e rău, şi rabdă ce a venit asupra ta, căci aceasta e ceva hotărăt” (31, 16). Despre înviere învaţă că toţi oamenii trec prin poarta şi „beţia morţii” (50, 18) în rai sau iad, după ce, mai întâi, sunt judecaţi. Judecata, „ziua socotirii” (38, 25), constă din trecerea peste o punte „mai subţire ca aţa şi mai ascuţită ca tăişul săbiei, întinsă peste prăpăstiile iadului”. După înviere şi judecată urmează fericirea în grădinile Edenului sau osânda în chinurile iadului. În rai, credincioşii vor străluci în haine luxoase, în grădini fermecătoare, la umbra unor pomi cu fructe minunate, lângă izvoare de lapte, miere şi vin, în tovărăşia unor fecioare de o frumuseţe îngerească.
Datoriile religioase ale fiecărui musulman (credincios), se rezumă în următoarele cinci porunci:
- Mărturisirea credinţei ca stare lăuntrică (imam) şi ca religie (islam). Ea se învederează prin rugăciune, milostenie, post, abluţiuni (spălări rituale) şi pelerinaj la Mecca. Semnul văzut al credinţei mahomedane, ea şi al celei talmudice, este circumciziunea.
- Rugăciunea de cinci ori pe zi: la apusul soarelui, la un ceas şi jumătate după apuul soarelui, în zorii zilei, la amiază şi cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui, când muezinul (cântăreţul care anunţă ceasurile de rugăciune) anunţă din vârful minaretei. Rugăciunea se face în moschei (biserici mahomedane) şi giamii (capele), la spatele imanului (preotul musulman), toate gesturile, cu faţa spre Mecca, pe covor sau rogojini, pe care se poate călca numai desculţ, cu faţa la pământ,în genunchi, cu plecarea capului în dreapta şi stânga (salut către îngerul păzitor), sau cu degetele pe lobul urechii (semn că ascultă glasul lui Allah). E interesant de ştiut că islamul are numai rugăciuni de laudă, puţine de mulţumire şi niciuna de cerere. Pe aceste din urmă, fatalismul le face de prisos.
- Milostenia e o dăruire benevolă, din „prisosinţă” (2, 216 – 217), a 40-a parte din avere, pentru săraci, orfani, rude, cerşetori, sau ca impozit pentru a ajuta „războiul sfânt” şi prozelitismul.
- Postul e numit de Mahomed „uşa religiei”. El se ţine primăvara, în luna Ramadan, şi constă din ajunare toată ziua: nu mănâncă nimic până la apusul soarelui, când înfrânarea de peste zi se poate compensa (vezi 2, 183). Postul se încheie cu sărbătoarea „micul Bairam”. Sunt oprite carnea de porc, de câine, pisică, animale sugrumate, vinul şi jocul de hazard (2, 168), căci vin de la diavolul, duc la ceartă şi contribuie la neglijarea rugăciunilor.
- Pelerinajul este călătoria sfântă, cel puţin odată în viaţă, la Mecca. Atunci serbează musulmanul „marele Bairam”. Cei ce fac o astfel de călătorie, se numesc „hagi”. Aceste porunci, strict observate, constituie credinţa intimă a mahomedanilor. Viaţa morală a mahomedanilor e un compromis între virtuţile biblice şi obiceiurile arabe. „Mâncaţi din ceea ce e bun şi faceţi ceea ce e drept” (23, 53). Ospitalitatea şi mila se bucură la ei de mare cinste. Răspândirea islamului şi moartea pentru Allah vor avea cea mai mare răsplată. Musulmanii sunt fraţi, toleranţi faţă de sclavie şi intoleranţi faţă de alte religii, islamul fiind „unica credinţă” (21, 92); celelalte religii constituie o ispită în calea musulmanilor şi „ispita e mai rea decât moartea” (2, 214).
Caracteristica vieţii familiale este poligamia. Fiecare soţ poate avea 4 soţii, şi concubine, câte poate întreţine. Soţia, „ogorul” musulmanului (2, 223), în islam e foarte puţin preţuită. Mahomed îi înlesneşte divorţul şi o exclude din paradis. Nu are parte de nicio cultură, nu e permis să fie privită decât acoperită de voal (24, 31) şi nu e cuviincios să întrebi pe un bărbat de sănătatea femeii. „Bărbaţii, stau mai presus decât ele” (2, 228). Ei sunt „musulmani”, fiii lui Avram şi Ismail (2, 121-126). Soţiile lor sunt considerate, de însuşi Mahomed, ca „pradă” de la Dumnezeu (33, 49). Femeile mahomedane se emancipează, peste voia Coranului, abia în veacul al 20-lea.
Aceasta este în linii generale viaţa şi religia lui Mahomed – islamul, pe care urmaşii săi, în mai puţin (de o sută de ani, l-au răspândit până în India şi din Arabia până în Spania. Astăzi islamul numără vreo 260 milioane de aderenţi.
Pentru neamul său, Mahomed a fost un mare om politic şi războinic: a dat triburilor arabe unitate politică şi religioasă, o concepţie practică despre lume şi viaţă, o religie nouă, superioară celei anterioare, şi Coranul. Un Dumnezeu: Allah, un profet: Mahomed, o Învăţătură: Coranul, un loc sfânt: Mecca. A militat pentru monoteism, împotriva idolatriei, cu o pasiune de profet. A făcut din arabi o forţă care a umplut lumea de groază, de lacrimi şi sânge…
Islamul a făcut mult rău creştinilor. Dar tocmai aici se vede că Mahomed nu a fost un profet adevărat. Deşi propagă mila, Mahomed este un om crud: măcelăreşte în faţa sa prizonierii şi rudele adversare, creştinii şi iudeii, fără alegere, şi binecuvintează pe asasini. Deşi afirmă că Arhanghelul îi descoperă voinţa lui Allah, Mahomed nu e original: e un eclectic; împrumută din religia creştină, mozaică, persană şi arabă. Coranul nu aduce nimic nou față de iudaism şi creştinism, decât blestemele împotriva rudelor necredincioase şi poruncile barbare pe care le dă el, adeseori din cel mai egoist interes. Mahomed a împrumutat din Biblie, după auz, nu din citire, multe nume, idei religioase şi precepte morale. Influenţa biblică e vizibilă în Coran, dar stâlcită, parodiată.
Deşi se proclamă profet, Mahomed este un om supus senzualităţii, care depăşeşte cu mult numărul soţiilor pe care le admite pentru musulmani; divorţează, pe temeiuri de revelaţii inventate, pe Zeinab, soţia fiului său adoptiv Zaid, pentru a se căsători cu ea; se îndrăgosteşte de o copilă de 6 ani, Aişa fiica lui Abu Becr, pentru ca după doi ani să se căsătorească cu ea; un depravat, care, pe lângă soţii, îşi populează haremul cu sclave şi concubine. Deşi învaţă pe musulmani blândeţea (25, 64), că salutul lor e „pace” (33, 43), că „iertarea e mai valoroasă decât răzbunarea”, că „toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu” şi „nu există diferenţă între rase, triburi şi populaţii”, Mahomed îşi propagă religia prin foc şi sabie, iar urmaşilor le lasă cu limbă de moarte să continue „războiul sfânt” împotriva „necredincioşilor” până când vor dispărea cu totul, din care pricină istoricii numesc istoria islamului o „istorie diabolică”.
O comparaţie între creştinism şi islam, sau între Iisus şi Mahomed, este cu neputinţă. În creştinism Dumnezeu e un Părinte bun şi iubitor; în mahomedanism un fatum, un despot oriental lipsit de legături morale cu omul. Creştinismul propagă o concepţie spiritualistă, etică şi religioasă, despre viaţă şi veşnicie; islamul o concepţie naturalistă, care-şi află expresia în fericirea senzuală din paradis şi în josnicia morală a poligamiei. Creştinismul făgăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu celor virtuoşi, după criterii morale; islamul promite paradisul celor ce mor „în umbra săbiilor”, fără considerare la virtuțile morale şi religioase. Creştinismul e religia luptei cu patimile; islamul este o religie politică, care propagă lupta împotriva celor de altă religie. Creştinismul e religia libertăţii, a smereniei şi a toleranţei; islamul e fatalist şi fanatic, tolerant faţă de vicii şi intolerant faţă de adversari. Fatalismul, ca şi fanatismul, e „opiul moral al popoarelor mahomedane” (I. Goron). Islamul e superior altor religii naturale, fiindcă înlătură politeismul şi idolatria, dar, în schimb, permite poligamia, concubinajul, sclavia, furtul de la „infideli” (necredincioşi islamului). Creştinismul se înfrânează; musulmanul desfrânează, rupe frânele moralităţii. Pentru creştin, viaţa veşnică e un triumf al sfinţeniei; pentru musulman viaţa veşnică e un triumf al plăcerilor trupeşti. Creştinul convinge prin cuvânt şi prin exemplu; musulmanul prin sabie. Creştinismul e un regim de iubire frăţească; islamul e un regim de forţă. Creştinismul satisface nevoile religioase şi morale ale omului; islamul numai pe cele instinctuale. Ce a făcut Mahomed pot face şi alţi oameni; ce a făcut Iisus Hristos nu mai poate face nimeni. Din atâtea pricini, islamul nu se poate compara cu creştinismul, nici Coranul cu Evanghelia.
Prin personalitatea unică a întemeietorului, prin valoarea divină şi eternă a învăţăturii ei dogmatice şi morale, prin cultul său în spirit şi adevăr, prin numărul cel mai mare al aderenţilor săi, creştinismul este religia perpetuă, perfectă, unica religie adevărată a omenirii. În toate religiile aflăm principii alese şi norme etice care au în vedere ameliorarea, înălţarea şi fericirea omului. Creştinismul le întrece pe toate, prin Evanghelia, crezul, harul, lumina şi iubirea Sa. Iisus Hristos, nici prin viaţa şi nici prin opera sa, nu are rival în sânul ornenirii. Zoroastru – dacă a existat – a fost un mare reformator religios; Confucius a fost un mare ministru şi pedagog; Budha a fost un mare şi mândru contemplativ; Mahomed, deşi a avut o viaţă de scandal, a fost un mare cuceritor şi reformator arab. Niciunul n-a fost nici sfânt, nici erou. Iisus Hristos a întrupat sfinţenia exemplară şi a murit pecetluindu-Şi cu sângele învăţătura şi opera. Viaţa Iui Iisus se deosebeşte esenţial de a tuturor întemeietorilor de religii. Tot ce e bun la alţii se află şi la EI, dar El nu admite niciuna din erorile lor, nici politeismul, nici ateismul, nici idolatria, nici magia, sau mitologia; nici senzualismul, nici materialismul; nici tirania, nici anarhia; nici violenţa, nici sclavia, nici ura. El depăşeşte pe toţi întemeietorii de religie, prin frumuseţea caracterului şi prin veritatea Evangheliei Sale, care domină omenirea. Influenţa Lui e unică în durata veacurilor, peste hotarele tuturor ţărilor, în adâncul tuturor conştiinţelor.
El lucrează cu o putere care luminează raţiunea, vrăjeşte inima şi îndrumă voinţa omului să se apropie de Dumnezeu. El „niciodată nu va fi întrecut”. Confucianismul, mazdeismul, budhismul şi islamul s-au propagat prin concursul puterilor civile şi politice. Califii aveau lozinca şi alternativa: „Crezi, sau mori”. Mahomedanii „ard, jefuiesc, distrug, ucid, obligă capetele să se plece pentru cea mai mare glorie a lui Allah” (R. P. Sanson). Creştinii s-au răspândit şi se răspândesc cu ajutorul crucii, prin puterea exemplului şi a convingerii, în orice climat, în orice ţară, fără nici un concurs din partea puterilor de stat. Fără budhism, fără islam sau brahmanism, omenirea poate progresa. Fără creştinism nu. Era progresului este era creştină a omenirii. Nici pesimismul lui Budha, nici fatalismul lui Mahomed şi nici exclusivismul talmudic nu favorizează progresul. Fără nirvana şi fără fatalism, fără Budha şi Mahomed, omenirea nu pierde nimic. Fără Hristos omenirea nu se mai poate imagina, decât în stare de barbarie şi nenorocire, de care să ne păzească Bunul Dumnezeu. În consecinţă, studiul comparativ al religiilor ne convinge, prin nenumărate argumente, de superioritatea spirituală, ideologică, morală şi numerică a creştinismului faţă de toate celelalte religii ale globului pământesc. Există un singur aşezământ al desăvârşirii morale şi spirituale, o singură Biserică mântuitoare: Biserica creştină; o singură revelaţie adevărată: revelaţia biblică; un singur crez infailibil: crezul creştin; o singură religie în intregime divină: religia Domnului şi Mântuitorului lumii, Creştinismul.