În nemărginita Lui îndurare, voia să umble din nou printre oameni cu chipul pe care-L purtase cu cincisprezece veacuri în urmă. A descins, deci, într-una dintre pieţele toride ale oraşului meridional… Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste, şi totuşi, oricît ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este El. Pasajul acesta ar putea să fie cel mai frumos din tot poemul, căci arată cum se face că toţi L-au recunoscut. Mînat de o forţă irezistibilă, poporul se strînge în preajma Lui, înconjurîndu-L; clipă de clipă, mulţimea sporeşte ţinîndu-se pas cu pas după Dînsul. Şi-n vremea asta, El trece tăcut mai departe, cu acelaşi surîs plin de îndurare nemărginită. Soarele dragostei arde în inima Lui şi razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din privirile sale, răspîndindu-se asupra gloatei, trezesc în sufletul fiecăruia o iubire plină de osîrdie pentru Dînsul. Cu braţele întinse, El îi binecuvîntează pe toţi, şi simpla atingere a mîinilor Lui, sau chiar numai a veşmintelor sale, are virtutea de a lecui orice beteşug. „Tămăduieşte-mă, Doamne, ca să Te pot vedea la faţă!” strigă spre el un bătrîn orb din născare, şi-n aceeaşi clipă solzii ce-i acopereau ochii cad, şi orbul îşi recapătă vederea şi poate să-L privească. Poporul plînge şi sărută pămîntul pe care calcă El. Copiii îi aruncă flori în cale, cîntînd şi preamărindu-l: „Osana! El, este!” zboară din gură în gură zvonul prin mulţime. „Nu poate fi decît El!” Continuîndu-şi drumul, El nu-Şi încetineşte paşii decît în pridvorul Catedralei din Sevilla, unde tocmai fusese adus cu plînsete şi jale un sicriaş alb în care se află o fetiţă de şapte ani, singura fiică a unui cetăţean de frunte din partea locului. Sumedenie de flori sînt presărate peste trupşorul neînsu­fleţit. „Lasă, El o să-ţi învie copila”, îi strigă norodul mamei înlăcrimate. Parohul catedralei, care ieşise în pridvor să întîmpine sicriul, priveşte în jur mirat şi se încruntă. Deodată, mama pruncului mort scoate un geamăt şi se aruncă la picioarele Lui: „Dacă eşti într-adevăr Tu, trezeşte-mi la viaţă copila!” Îl imploră femeia cu braţele întinse spre Dînsul. Procesiunea de înmormîntare se opreşte în loc, şi racla este lăsată jos în pridvor, în dreptul Lui. El îşi coboară ochii cu milă, şi buzele lui şoptesc din nou, abia auzit: „Talita, kumi!” şi „fata s-a sculat”. Copila se trezeşte, se ridică în capul oaselor din coşciug şi se uită cu ochi mari, nedumerită, în jur. Un zîmbet i-a înflorit pe chip, şi încă mai ţine în mînă buchetul de trandafiri albi cu care fusese aşezată în sicriu. Poporul freamătă şi plînge cutremurat. Tocmai atunci se întîmplă să treacă prin faţa catedralei cardinalul, marele inchizitor.

Este un bătrîn de aproape nouăzeci de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi ochii adînciţi în orbite, nişte ochi în care încă mai tremură o licărire uşoară, ca o scînteie. O, de astă dată cardinalul nu mai poartă odăjdiile fastuoase cu care l-au împodobit în ajun, în văzul mulţimii, în momen­tul cînd duşmanii credinţei romane piereau mistuiţi de flăcările rugului! Nu, acum nu are pe el decît vechea lui rasă călugărească, făcută din pînză groasă. În urma lui, la oare­care depărtare, păşesc ajutoarele şi servii lui, cu chipuri sum­bre, straja lui „sfîntă”. Oprindu-se în faţa mulţimii, prelatul o cercetează din ochi de la distanţă. Vede tot: coşciugul depus la picioarele Lui şi copila înviată din morţi, şi deodată se întunecă la faţă. Sprîncenele-i cărunte şi dese se încruntă, şi-n privirea lui scapără o lumină sinistră. Ridicînd braţul, cardi­nalul face semn străjerilor să-L ia. Şi atît de mare este autori­tatea lui, atît de strunit şi de plecat este poporul, deprins să i se supună fără a crîcni, încît gloata se dă în lături din calea lor şi, în mijlocul unei tăceri mormîntale, gărzile pun mîna pe El şi-L duc. Ca la o poruncă, mulţimea se pleacă pînă la pămînt în faţa bătrînului inchizitor, care o binecuvîntează şi pleacă mai departe. Străjile coboară cu prizonierul în temniţa boltită, sumbră şi strîmtă din clădirea străveche, unde se ţin şedinţele tribunalului sfînt. Ziua se stinge şi întunecimile nopţii toride şi „neînsufleţite” învăluie Sevilla. Aerul e înmiresmat „de lauri şi lămîi”. În bezna groasă ce domneşte în închisoare, uşa de fier se deschide, şi marele inchizitor, purtînd o lampă în mînă, pătrunde încet înăuntru. Este singur; uşa se închide la loc în urma lui. Bătrînul se opreşte în dreptul uşii, privindu-l lung, un minut sau două, drept în faţă. Apoi se apropie de el pe îndelete, pune lampa pe masă şi rosteşte: „Tu eşti? Tu?”

Neprimind însă nici un răspuns, se grăbeşte să adauge: „Taci, nu spune nimic. Ce ai putea să mai spui? Ştiu prea bine ce! Numai că n-ai dreptul să mai adaugi nimic la cele mărturisite odinioară. De ce ai venit atunci să ne tulburi? Căci venirea Ta nu face decît să ne tulbure, cred că-Ţi dai seama. Ştii însă ce o să se întîmple mîine? Eu nu Te cunosc, şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti Tu acela sau semeni numai cu El; oricum ar fi, mîine am să Te osîndesc şi am să Te ard pe rug ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici, şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi Ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu se va repezi să adune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului Tău spre a înteţi focul, ştii asta? Da, poate că ştii”, răspunde tot el tulburat, dus pe gînduri, cu ochii pironiţi asupra deţinutului […]

Bătrînul trebuie să spună, în sfîrşit, tot ce are de spus, tot ce a gîndit în sinea lui timp de nouăzeci de ani, să dea în vileag tot ce a ţinut închis în el, în aceşti nouăzeci de ani…. În asta rezidă însăşi esenţa catolicismului roman, aşa cel puţin cred eu: „Tu i-ai încredinţat totul papei, şi deci, în momentul de faţă, totul se află în mîna lui; Tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura, măcar pînă ce va să vină vremea de apoi”. Asta o spun chiar ei, şi nu numai c-o spun, dar o aştern pe hîrtie, cel puţin iezuiţii. Am citit cu ochii mei, scris negru pe alb, de teologii lor. „Mai ai Tu dreptul oare să ne dezvălui fie şi o singură taină a lumii din care vii?” îl cercetează mai departe bătrînul, ca tot el să-şi răspundă pînă la urmă: „Nu, nu mai ai dreptul acesta, fiindcă nu trebuie să mai adaugi nimic la cele mărturisite cîndva, nici să le răpeşti oamenilor libertatea pentru care Te-ai luptat din răsputeri cît ai fost aici pe pămînt. Orice lucru nou pe care l-ai vesti oamenilor ar atinge cumva libertatea lor de credinţă, căci ar lua înfăţişarea unui miracol, şi, după cîte ştiu, în urmă cu o mie cinci sute de ani pentru tine nu era nimic mai scump pe lume decît libertatea credinţei. Nu spuneai chiar pe vremea aceea: «Vreau să fiţi liberi cu adevărat»? Ai avut acum prile­jul să-i vezi pe oamenii aceştia «liberi», rosteşte deodată bătrînul, zîmbind dus pe gînduri. Ca să continue apoi, măsurîndu-L cu o privire încruntată pe captivul său: Da, să ştii că ne-a costat scump treaba asta, dar acum, am ajuns, în fine, să ducem, în numele Tău, la bun sfîrşit misiunea noastră. Cincisprezece veacuri ne-am canonit cu libertatea asta, dar acum am isprăvit, da, da, am isprăvit o dată pentru totdeauna. Ce, nu crezi c-am isprăvit pentru totdeauna? Te uiţi la mine blînd şi nu vrei măcar să mă învredniceşti cu un cuvînt de indignare? Cu toate astea, tocmai acum, poţi să mă crezi, acum, în momentul de faţă, oamenii poartă în ei mai adînc ca oricînd înrădăcinată convingerea că sînt liberi, cu desăvîrşire liberi, deşi chiar ei ne-au oferit libertatea lor, depunînd-o smeriţi la picioarele noastre. Asta e ceea ce am izbutit noi să facem, dar, Te întreb, asta e oare cu adevărat libertatea dorită de Tine, libertatea pe care ai visat-o?”

Bătrînul e convins, dimpotrivă, că fap­tul de a fi sugrumat, în sfîrşit, libertatea ca să-i fericească pe oameni este un merit al său şi al ciracilor lui. „Fiindcă numai acum, i se destăinuie el (bineînţeles e vorba de Inchiziţie), sîntem în măsură pentru prima oară să ne gîndim la fericirea oamenilor. Că aşa cum a fost el plămădit, omul e un răzvrătit din fire, dar crezi tu oare că răzvrătiţii pot avea parte de feri­cire? Ţi s-a spus răspicat, stăruie bătrînul, Ţi s-a atras doar atenţia asupra acestui lucru, Ţi s-au dat destule avertismente, pe care însă le-ai nesocotit deopotrivă, respingînd singurul mijloc care putea să-i facă pe oameni fericiţi. Noroc că, plecînd dintre noi, ai avut grijă să laşi totul în seama noastră. Ne-ai hărăzit, ai întărit prin cuvîntul tău dreptul pe care ni l-ai încredinţat de a lega şi dezlega totul, şi cred că n-ai de gînd acum – sigur că da, nici nu poate măcar să-Ţi treacă prin gînd cumva să ne privezi de el! Atunci de ce ai venit să ne tulburi?”

“Înfricoşatul şi preaiscusitul duh, duhul nimicniciei şi al nefiinţei – îl mustră mai departe bătrînul – strălucitul duh a grăit către Tine în pustiu, şi, după cum mărturiseşte Sfînta Scriptură, el a încercat să te «ispitească». E drept, ori nu? Există oare un adevăr mai deplin decît acela pe care el Ţi l-a dezvăluit, punîndu-Ţi cele trei întrebări, sau, precum spun Scripturile, cele trei «ispitiri» ale Tale, adevăr pe care Tu l-ai respins? Şi totuşi, dacă va fi avut loc vreodată pe lume o minune fără de seamăn, ea s-a întîmplat numai şi numai atunci, în ziua celor trei ispitiri. Căci în asta constă toată minunea, în faptul că cele trei întrebări au fost rostite. Dacă ne-am închipui bunăoară, să zicem, că întrebările puse de înfricoşatul duh ar fi pierit fără urmă în cărţi şi c-ar trebui deci reconstituite cumva, plăsmuite din nou, alcătuite vorba cu vorbă, pentru a putea fi puse la locul lor în Scripturi, şi că în acest scop ar fi fost adunate laolaltă toate capetele lumi­nate de pe faţa pămîntului – toţi dregătorii, cei mai de seamă păstori ai bisericii, învăţaţii, filosofii, poeţii – reîncredinţîndu-li-se misiunea de a născoci, de a formula trei întrebări, care nu numai să fie pe măsura unui eveniment de o însemnătate atît de mare, dar şi să exprime în acelaşi timp în trei cuvinte, sau, mai bine zis, în trei poziţii pe înţelesul minţii omeneşti, întreaga istorie de mai tîrziu a umanităţii şi a universului – crezi Tu, oare, că tot acest areopag format din înţelepţii pămîntului ar fi în stare să dea în vileag ceva care să se asemuiască măcar pe departe prin forţă şi prin adîncime cu cele trei întrebări pe care într-adevăr Ţi le-a pus atunci în pustiu puternicul şi iscusitul duh? Aceste întrebări, miracolul prin care ele au ieşit la lumină dovedesc îndeajuns că aici avem de-a face nu cu inteligenţa omenească, a cărei soartă e pieritoare, ci cu o inteligenţă nepieritoare şi desăvîrşită. Fiindcă aceste trei întrebări, atît de strîns legate între ele, preconizează întreaga desfăşurare de mai tîrziu a istoriei lumii, constituind totodată cele trei formule în care se îmbină toate contradicţiile istorice nerezolvate ale firii omeneşti. Pe vremea aceea era un lucru de care nimeni nu-şi putea da seama chiar atît de precis, viitorul fiind încă învăluit în neguri; acum însă, după ce au trecut cincisprezece veacuri, vedem că în aceste trei întrebări era cuprins totul, şi că tot ce preconizaseră ele s-au adeverit în aşa măsură, încît nu se mai poate adăuga sau înlătura nici o iotă. Hotărăşte deci singur cine avea dreptate: Tu sau acela care ţi le-a pus?

Aminteşte-Ţi prima întrebare, dacă nu cuvînt cu cuvînt, cel puţin sensul ei: «Vrei să Te duci în lume aşa, cu mîinile goale, făgăduind oamenilor o libertate pe care ei, în ignoranţa şi bicisnicia lor înnăscută, nu pot s-o înţeleagă, de care chiar se feresc, îngroziţi, fiindcă nu există şi nici n-a existat vreodată nimic mai insuportabil pentru om şi pentru societate decît libertatea! Vezi pietrele astea din acest pustiu dogorit de arşiţă? Porunceşte ca ele să se facă pîini, şi omenirea întreagă, plină de recunoştinţă, va alerga pe urmele Tale ca o turmă ascultătoare, deşi tot timpul va fi cu frica-n sîn ca nu cumva, la un moment dat, să-Ţi retragi braţul întins şi, o dată cu asta, să se isprăvească şi pîinea dăruită de Tine». Tu însă n-ai vrut să-l lipseşti pe om de libertate şi ai respins o asemenea propunere, socotind că nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce supunerea a fost cumpărată cu pîine. Drept care ai răspuns că omul nu trăieşte numai cu pîine; ştii însă că în numele acestei hrane pămînteşti duhul pămîntului se va ridica împotrivă-Ţi şi, dînd piept cu Tine, Te va birui şi că atunci toată lumea îl va urma, strigînd în gura mare: «Cine este asemenea fiarei, care a făcut să se pogoare focul din cer?» Ştii Tu oare că peste veacuri, omenirea va da glas prin gura înţelepţilor şi a învăţaţilor săi că nu există pe lume crimă şi, prin urmare, nu există nici păcat, ci numai flămînzi? «Dă-le mai întîi de mîncare, şi abia după aceea le poţi cere să respecte virtutea!» – va sta scris pe steagul celor care se vor scula împotriva Ta, nimicind templul durat de Tine. Pe ruinele templului Tău se va zidi o altă clădire, un nou şi înfricoşător Turn Babel; se va înălţa piatră cu piatră, cu toate că şi el va împărtăşi soarta celui dintîi, rămînînd, ca şi acela, neterminat; puteai totuşi să-i scuteşti pe oameni de toată această trudă de prisos, să le cruţi o mie de ani de suferinţe, fiindcă, pînă la urmă, tot spre noi se vor îndrepta, după ce se vor fi canonit în zadar zece veacuri în şir să-şi isprăvească turnul! Şi atunci, ne vor căuta iarăşi pe sub pămînt, prin catacombele în care vom sta ascunşi (fiindcă ne va fi dat să fim din nou persecutaţi şi schingiuiţi), şi găsindu-ne în cele din urmă, vor ridica glasul spre noi: «Daţi-ne pîine, căci cei care ne-au făgăduit să pogoare focul din ceruri pen­tru noi nu ni l-au dat!» Şi noi vom izbuti să ridicăm pînă la capăt turnul început de ei, căci cine va da de mîncare mulţimii va apuca să-l ducă la bun sfîrşit, şi noi vom fi aceia care o vom hrăni în numele Tău, amăgind-o în numele Tău. O, în vecii vecilor, fără noi, oamenii nu vor ajunge să-şi astîmpere foamea! Toată înţelepciunea lumii nu va putea să le dea pîine atîta timp cît vor rămîne liberi; dar ai să vezi că, pînă la urmă, ne vor aduce singuri plocon libertatea şi, depunînd-o la picioarele noastre, ne vor spune: «înrobiţi-ne, dar astîmpăraţi-ne foamea!»

Abia atunci vor înţelege în fine că libertatea şi faptul de a avea pîine în realitate şi cu prisosinţă, aşa ca să ajungă pen­tru toată lumea, sînt două lucruri incompatibile, fiindcă în vecii vecilor oamenii nu vor fi în stare să împartă pîinea între ei! Şi în acelaşi timp se vor convinge că niciodată nu vor putea fi liberi, fiindcă sînt slabi de înger, dedaţi la rele, becisnici şi îndărătnici. Tu le-ai făgăduit pîinea cerească, dar, iarăşi te întreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrînate şi pururea nerecunoscătoare ca pîinea reală, pămîntească? Dacă, în numele pîinii cereşti, se vor găsi cîteva mii sau zeci de mii de suflete care să Te urmeze, cum rămîne cu milioa­nele şi zecile de mii de milioane de făpturi omeneşti incapa­bile să renunţe la hrana pămîntească pentru cea făgăduită în ceruri? Sau nu-Ţi sînt dragi decît cele cîteva zeci de mii de suflete mari şi puternice, celelalte milioane – nenumărate, ca nisipul mării – de oameni slabi de înger, dar care Te iubesc cu adevărat, fiind menite să slujească doar ca un suport material celor puternici şi oţeliţi? Nu, nouă ne sînt deopotrivă de dragi şi cei slabi din fire. Deşi nărăviţi şi îndărătnici, pînă la urmă tot ei vor fi cei mai supuşi. Cuprinşi de admiraţie, aceştia ne vor socoti nişte zei, ca unii ce vom domni asupra lor – atît de înfricoşătoare li se va părea pînă la urmă libertatea! Dar noi vom căuta să-i convingem că nu facem decît să ascultăm de porunca Ta şi că domnim în numele Tău. Îi vom înşela astfel din nou, de astă dată însă n-o să-Ţi îngăduim să vii printre noi.

Şi în acelaşi timp, înşelătoria aceasta va fi un nesecat izvor de suferinţă pentru noi, fiindcă vom fi mereu nevoiţi să minţim. Iată care este sensul primei întrebări ce ţi s-a pus atunci, în pustiu, şi iată ce ai respins în numele libertăţii pe care o preţuiai mai pre­sus de orice. În ea sălăşluia ferecată taina cea mare a lumii acesteia. Învrednicindu-Te să primeşti miracolul «pîinii», ai fi reuşit să împlineşti acea năzuinţă eternă a omului – şi nu numai a fiecărui individ în parte, ci a întregii umanităţi – pururea dornic să ştie în faţa cui trebuie să-şi îndoaie genunchii! Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decît aceea de a afla mai degrabă în faţa cui se cuvine să se plece pînă la pămînt. Numai că el vrea să se plece înaintea unei forţe indiscutabile, atît de indiscutabile, încît toată lumea s-o respecte, îndoindu-şi genunchii în faţa ei. Căci, în primul rînd, aceste fiinţe vrednice de plîns vor să găsească pe cineva în faţa căruia să se plece pînă la pămînt, un om care să se ridice deasupra celorlalţi, în care să creadă lumea întreagă şi căruia să i se închine toţi, absolut toţi. De la începutul începutului necesi­tatea de a generaliza supunerea a constituit preocuparea cea mai arzătoare a fiecărui om în parte, precum şi a întregii umanităţi. Din pricina acestei necesităţi, oamenii s-au tăiat adesea cu săbiile. Şi făurindu-şi singuri zei, s-au ameninţat unii pe alţii: «Lepădaţi-vă de zeii voştri, strigau ei, şi veniţi de vă închinaţi celor care se află în mare cinste la noi, altfel, va fi vai şi amar de voi şi de zeităţile voastre!» Şi aşa o să fie pînă la sfîrşitul veacurilor. Chiar atunci cînd vor pieri toţii zeii de pe faţa lumii, vor continua totuşi să înghenuncheze în faţa idolilor. Şi Tu ai ştiut asta, nu se poate să nu fi cunoscut această fundamentală taină a firii omeneşti, şi totuşi, cunoscînd-o, ai refuzat unica emblemă infailibilă ce Ţi s-a oferit, şi în virtutea căreia omenirea Ţi s-ar fi supus fără să crîcnească, emblema pîinii reale, pămînteşti. Tu însă ai refuzat-o în numele libertăţii şi al pîinii cereşti. Am să-Ţi arăt acum ce ai făcut mai departe, iarăşi şi iarăşi în numele lib­ertăţii! Adevăr zic Ţie că sufletul omenesc nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decît aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume. Numai aceluia însă care va izbuti să-i împace conştiinţa îi va fi dat să pună stăpînire şi pe libertatea lui.

Emblema ce Ţi s-a oferit o dată cu pîinea avea toţi sorţii de izbîndă; „dă-i pîine, şi omul se va supune fără greş”, e cea mai sigură chezăşie; dar dacă în acelaşi timp cineva – nu Tu, ci altcineva – s-ar întîmpla să-i prindă în mreajă conştiinţa, o, atunci, să ştii, e-n stare să se lipsească pînă şi de pîinea cu care îl îmbii şi să-l urmeze pe acela care va fi izbutit să-i subjuge cugetul. Aici, recunosc, dreptatea era de partea Ta. Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Fără o noţiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască; mai curînd şi-ar face singur seama decît să-şi ducă mai departe existenţa pe pămînt, chiar dacă în jurul lui ar fi maldăre de pîine. Asta este realitatea; dar ce s-a ales pînă la urmă? În loc să cauţi a pune stăpînire asupra oamenilor, îngrădindu-le libertatea, Tu te-ai străduit să-i desfăşori cît mai larg fruntariile! Ai uitat, se vede, că omul preferă liniştea şi chiar moartea, în locul libertăţii de a alege singur între bine şi rău! Fiindcă nu există ceva mai ademenitor pentru el decît libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp nu există ceva mai cumplit! Iar Tu, în locul unor principii temeinice, care ar fi statornicit o dată pentru tot­deauna liniştea în conştiinţa umană, ai ales tot ce poate fi mai ciudat, mai nedesluşit şi mai vag, tot ce depăşeşte puterile oamenilor, procedînd aşa ca şi cum nu i-ai fi iubit cîtuşi de puţin. Cine? Tocmai Tu, care ai pogorît pe pămînt ca să-Ţi jertfeşti viaţa pentru ei! În loc de a căuta să le zălogeşti liber­tatea, Tu le-ai sporit-o şi mai mult, aruncînd pe veci chinu­itoarea ei povară asupra împărăţiei sufletului omenesc. Ai vrut să ai parte de dragostea liber consimţită a omului, ai dorit ca el să Te urmeze de bunăvoie, ademenit şi subjugat de Tine, de ideea Ta. În locul legii străbune, pe care se putea bizui din momentul acela, omul trebuia să aleagă cu inima slobodă ce este rău şi ce este bine, avînd înaintea ochilor doar chipul Tău drept călăuză menită să-i îndrume paşii, dar cum de nu Te-ai gîndit că, aşezînd pe umerii lui o povară atît de grea ca libertatea de a alege, pînă la urmă el va ajunge să pună la îndoială pînă şi chipul Tău şi să tăgăduiască adevărul propovăduit de Tine? Într-o bună zi oamenii vor mărturisi în gura mare că adevărul nu poate sălăşlui în Tine, fiindcă era cu neputinţă să-i urgisească cineva atît de cumplit ca Tine, lăsîndu-i să se zbată într-o incertitudine atît de chinuitoare, cu atîtea griji pe cap şi atîtea probleme fără dezlegare! În felul acesta, tu însuţi ai pus la cale surparea împărăţiei Tale şi n-ai deci nici un drept să arunci vina pe alţii. Asta să fie oare, spune, ceea ce Ţi s-a oferit?

În lume nu există decît trei forţe, unicele pe pămînt în măsură să înfrîngă şi să subjuge definitiv, în numele propriei lor fericiri, conştiinţa acestor bicisnici răzvrătiţi. Şi aceste forţe sînt: Miracolul, Taina şi Autoritatea. Tu însă le-ai respins pe cîteşitrele, rînd pe rînd, prin exemplul pe care Însuţi l-ai dat. Urcîndu-Te pe streaşina templului, preaiscusitul şi înfricoşatul duh ţi-a spus: «De eşti Tu fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este: El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta şi ei Te vor ridica pe mîini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău; numai aşa vei ajunge să afli de eşti cu adevărat fiul lui Dumnezeu şi cît de puternică este credinţa ta în tatăl ceresc». Tu însă l-ai ascultat pînă la capăt, dar ai refuzat să faci ceea ce-Ţi propunea el; n-ai vrut să Te laşi dus în ispită şi nu Te-ai aruncat jos. O, fireşte, ai fost într-adevăr plin de măreţie, superb ca un Dumnezeu! Dar crezi Tu oare că oamenii, seminţia aceasta slabă şi răzvrătită, sînt zei? O, bineînţeles, în momentul acela Ţi-ai dat seama că dacă ai fi făcut un singur pas, o singură mişcare ca să Te arunci în gol, ar fi însemnat să ispiteşti pe Dumnezeu şi să pierzi totodată credinţa în El, aşa încît, ajungînd jos, Te-ai fi zdrobit de pămîntul pe care veniseşi să-l izbăveşti, spre bucuria preaiscusitului duh care încercase să Te ispitească. Dar încă o dată spun: sînt oare mulţi pe lume ca Tine? Ai fost Tu în stare să crezi cu tot dinadinsul – fie chiar numai o clipă – că oamenii au atîta putere în ei ca să înfrunte asemenea ispită? Sau îţi închipui cumva că firea omenească a fost în aşa fel plămădită, încît prin însăşi alcătuirea ei să respingă miracolul şi că în momentele de cumplită răscruce, cînd sufletul lui este bîntuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme, omul se poate mulţumi cu ceea ce inima sa are toată libertatea să aleagă? O, Tu ai ştiut că eroismul faptei Tale va fi pomenit în Scripturi şi că va răzbate astfel prin veacuri pînă în vremea de apoi, şi în sinea Ta ai nădăjduit că, mergînd pe urmele Tale, omul va rămîne alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu Te-ai gîndit însă că, lepădîndu-se de minuni, el se va lepăda în acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, nu-L caută pe Dumnezeu, cît mai ales minu­nile Sale? Şi cum nu poate să trăiască fără minuni, omul va încerca să şi le făurească singur, dînd crezare miracolelor plăsmuite de el, închinîndu-se în faţa minunăţiilor săvîrşite de vraci, în faţa farmecelor urzite de vrăjitoare, chiar dacă ar fi de o sută de ori un răzvrătit, un eretic sau un ateu. Nu Te-ai învrednicit să cobori de pe cruce cînd cei din jur îşi băteau joc de Tine şi Te aţîţau, strigînd: «Pogoară-Te acum de pe cruce, vom vedea şi vom crede!» Nu ai voit să cobori, fiindcă nu voiai să-l cîştigi pe om printr-o minune, aşteptînd o credinţă liber consimţită din partea lui, nicidecum prilejuită de un miracol. Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vîrît pe veci frica în oase. Dar şi de astă dată ai greşit, socotindu-i pe oameni mai presus de ceea ce se arată a fi în realitate, cînd ei nu sînt decît nişte robi, cu toate că, aşa cum au fost plăsmuiţi, în sufletul lor mocneşte răzvrătirea.

Priveşte în jurul Tău şi judecă singur: au trecut cincisprezece veacuri, du-Te acum şi vezi: cine sînt cei pe care i-ai înălţat pînă la Tine? Îţi jur că omul este mult mai nevolnic şi mai ticălos decît l-ai crezut! Te poţi cumva bizui să facă ceea ce ai făcut Tu? Preţuindu-l peste măsură, ai procedat ca şi cînd n-ai fi avut nici cea mai mică îngăduinţă, fiindcă însemna să ceri de la el mai mult decît putea să dea – şi cine? tocmai Tu, care l-ai iubit mai presus decît pe Tine însuţi! Dacă însă l-ai fi preţuit mai puţin şi nu i-ai fi cerut decît ceea ce putea să-ţi dea, ar fi simţit mai mult dragostea Ta, fiindcă nu l-ai fi îndatorat să poarte o povară chiar atît de grea. Omul este slab de înger şi ticălos. Ce-are a face că în momentul de faţă încearcă în tot locul să se răzvrătească împotriva puterii noastre, împăunîndu-se cu fapta lui? Mîndria lui de răzvrătit este copilărească, mîndrie de şcolari ce-au pus la cale o revoltă în clasă, izgonindu-l pe învăţător. Bucuria lor va fi însă de scurtă durată, şi o vor plăti cu vîrf şi îndesat. Vor dărîma templele şi vor îneca pămîntul în valuri de sînge. Dar pînă la urmă nu se poate să nu-şi dea seama, în nerozia lor puerilă, că, deşi s-au răsculat, sînt prea nevolnici ca să fie în stare a duce mai departe pe umeri povara propriei lor răzvrătiri. Şi cu obrajii scăldaţi în lacrimi nătînge, vor recunoaşte în sfîrşit că cel care i-a plămădit, sădind în ei sămînţa răzvrătirii, a făcut-o, fără doar şi poate, numai în bătaie de joc. Vor mărturisi lucrul acesta cu deznădejdea în suflet şi fiece cuvînt al lor va fi un cuvînt de hulă; hulind însă se vor simţi şi mai nefericiţi, fiindcă prin firea lui omul nu se poate împăca totuşi cu blasfemia şi pînă la urmă va căuta să se răzbune pentru ea. Aşadar, nelinişte, tulburare şi nefericire – cu asta s-au ales oamenii după toate suferinţele pe care le-ai îndurat în numele libertăţii lor!

Marele tău proroc [Ioan], în viziunea lui alegorică, spune că i s-au arătat în faţa ochilor toţi cei care au luat parte la prima înviere şi că erau cîte douăsprezece mii cu totul din fiecare seminţie. Ca să fie atît de puţini, înseamnă că nici ei n-au fost oameni ca toţi ceilalţi, ci zei. Căci au aflat în ei destulă putere ca să poarte crucea şi să vieţuiască zeci de ani în pustiu, flămînzi şi goi, hrănindu-se cu ierburi crude şi rădăcini; Te poţi mîndri, fireşte, cu aceşti copii ai libertăţii, ai dragostei liber dăruite, cu sublima lor jertfă adusă de bunăvoie în numele tău! Aminteşte-Ţi însă că aceştia erau doar cîteva mii, şi toţi plămădiţi ca nişte zei, pe cînd ceilalţi? Cu ce sînt vinovaţi oare ceilalţi, adică toţi cei nevolnici, care n-au fost în stare să facă ceea ce au izbutit a îndeplini cei căliţi din fire? Cu ce este vinovat un suflet plăpînd dacă nu poate cuprinde asemenea haruri înfricoşătoare? Nu cumva Tu ai pogorît din ceruri numai în mijlocul celor aleşi şi numai pentru ei? Dacă-i aşa, atunci la mijloc este o taină pe care mintea noastră n-o poate pri­cepe. Şi dacă există într-adevăr o taină, atunci avem tot drep­tul să vorbim în numele ei, mărturisind în faţa lumii că liber­tatea inimii de a alege între bine şi rău nu înseamnă mare lucru, că totul e taina căreia oamenii sînt datori să i se supună orbeşte, chiar împotriva conştiinţei lor. Şi chiar aşa am şi procedat. Am căutat să îndreptăm ceea ce ai făcut Tu, punînd la temelia faptei Tale eroice miracolul, taina şi autori­tatea. Şi oamenii s-au bucurat că sînt din nou mînaţi ca o turmă şi că, în sfîrşit, inima lor a fost uşurată de povara unui dar funest care le adusese numai necazuri. Am avut ori nu dreptate să procedăm aşa, propovăduind învăţătura aceasta oamenilor, spune!

Crezi oare că noi n-am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atîta umilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-i uşurăm povara, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu condiţia ca să fie săvîrşit cu ştirea noastră? De ce atunci vii acum să ne tulburi? De ce mă priveşti în tăcere cu ochii tăi blînzi, convins că dreptatea e de partea Ta? Mai curînd aş vrea să Te văd mînios, nu-mi trebuie dragostea Ta, pentru că nici eu nu Te iubesc. De ce aş încerca să mă prefac? Nu-mi dau seama oare cu Cine vorbesc? Ştii dinainte tot ce aş avea să-Ţi spun, o citesc în ochii Tăi. Cum aş putea oare să ascund de Tine taina noastră? Poate că vrei totuşi s-o auzi din gura mea. Atunci ascultă: noi nu sîntem cu Tine, ci cu el, asta este toată taina noastră! De mult nu mai sîntem cu Tine, ci cu el, au trecut opt veacuri între timp. S-au împlinit opt veacuri de cînd am primit din mîinile lui ceea ce Tu ai lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el Ţi l-a oferit atunci, cînd Ţi-a înfăţişat împărăţiile pămînteşti. Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretîndu-ne stăpînitorii pămîntului, singurii lui împăraţi, deşi nici pînă în ziua de azi n-am apucat să ne desăvîrşim lucrarea începută. Dar cine-i de vină? O, într-adevăr, lucrarea e abia înfiripată, dar totuşi s-a înfiripat. Va trece încă multă vreme pînă să fie dusă la bun sfîrşit, şi pînă atunci lumea va mai avea încă multe de îndurat, dar în cele din urmă ne vom ajunge ţelul şi vom fi cezari. Atunci ne vom gîndi la fericirea omenirii. Şi cu toate acestea, Tu ai fi putut să primeşti pe loc spada cezarului. Pentru ce ai respins acest ultim dar? Primindu-l, ai fi împlinit toate năzuinţele oame­nilor pe pămînt: le-ai fi dat un stăpîn căruia să i se închine, încredinţîndu-le propriile lor conştiinţe, şi le-ai fi pus la îndemînă mijlocul de a se uni cu toţii laolaltă într-un furnicar în care nu încap divergenţe, fiindcă necesitatea alăturării mondiale este cea de-a treia şi ultima pricină de frămîntare pentru oameni. Umanitatea a dorit dintotdeauna să se organizeze într-o asociaţie unitară. Multe popoare au avut o isto­rie glorioasă, dar cu cît acele popoare se aflau la un nivel de civilizaţie mai înalt, cu atît erau mai nefericite, fiindcă simţeau mai adînc decît altele necesitatea asocierii tuturor oamenilor. Marii cuceritori, de talia unui Tamerlan sau Ghenghis-Han, au străbătut ca o vijelie pămîntul în dorinţa de a-şi întinde stăpînirea asupra întregului univers, dar şi ei, fie chiar inconştienţi, au exprimat aceeaşi nestăvilită aspiraţie a omenirii spre o asociere generală. Primind dominaţia lumii şi purpura cezarului, Tu ai fi întemeiat o împărăţie universală, statornicind în acelaşi timp pacea pe toată faţa pămîntului. Fiindcă cine altul ar putea fi în măsură să stăpînească oamenii decît acela care le stăpîneşte cugetul şi în mîinile căruia se află pîinea lor? Noi am primit, aşadar, spada cezarului şi, o dată cu asta, fireşte, ne-am lepădat de Tine pentru a-l urma pe el.

O, vor mai trece încă veacuri de bicisnică domnie a gîndirii libere, a ştiinţei şi a antropofagiei, fiindcă, de vreme ce au început să ridice Turnul Babel fără noi, vor ajunge, în cele din urmă, la antropofagie. Abia atunci, Fiara se va tîrî la picioarele noastre şi le va linge supusă, stropindu-le cu lacrimi de sînge. Şi noi o vom încăleca şi vom înălţa cupa, iar pe cupă va fi săpat cuvîntul «Taină». Atunci, numai atunci se va statornici împărăţia păcii şi a fericirii omeneşti. Eşti mîndru de aleşii Tăi, dar nu ai în jurul Tău decît puţini aleşi, în timp ce noi vom ajunge să-i mulţumim pe toţi. Şi pe urmă, gîndeşte-Te: cîţi dintre cei aleşi sau dintre cei puternici, care ar putea să fie cîndva aleşii Tăi, nu vor fi obosit aşteptîndu-Te, cîţi dintre ei nu-şi îndreaptă şi nu-şi vor mai îndrepta încă forţele şi ardoarea inimii spre un alt ogor, sfîrşind prin a ridica steagul libertăţii lor împotriva Ta? Dar cine altul decît Tine a înălţat acest steag? Pe cînd noi vom dărui tuturor fericirea, şi nimeni atunci nu se va mai răzvrăti, oamenii nu se vor mai căsăpi unii pe alţii, aşa cum se căsăpesc în fiece clipă şi în tot locul, acum, în numele libertăţii propovăduite de Tine.

O, noi vom izbuti să-i convingem că nu vor putea ajunge cu adevărat liberi decît atunci cînd vor renunţa de bunăvoie la libertatea lor în favoarea noastră şi cînd ni se vor supune cu desăvîrşire nouă! Vom avea oare dreptate sau vom rămîne de minciună? Se vor convinge însă că dreptatea e de partea noastră cînd îşi vor aminti în ce cumplită sclavie şi în ce frămîntare îi împinsese libertatea Ta. Deplina independenţă, gîndirea liberă şi ştiinţa îi vor afunda într-o junglă atît de încîlcită şi le vor pune în faţă asemenea miracole şi taine atît de bine ferecate, încît unii dintre ei – cei răzvrătiţi şi aprigi – îşi vor face singuri seama; alţii – şi ei răzvrătiţi, dar nevolnici – se vor nimici unii pe alţii; iar restul – cei bicisnici şi nefericiţi – se vor tîrî la picioarele noastre mărturisind în gura mare; «Da, aţi avut dreptate, voi singuri stăpîniţi taina, de aceea ne-am întors la voi, izbăviţi-ne de noi înşine!» Primind pîinea din mîna noastră, îşi vor da seama, fireşte, că nu facem decît să le luăm pîinea, pe care au dobîndit-o ei înşişi prin munca braţelor, şi s-o împărţim între ei; şi-şi vor da seama deopotrivă că nu-i vorba de nici o minune la mijloc, că noi nu prefacem pietrele în pîine, dar nu se vor bucura atît de pîine, cît mai ales pentru că o primesc din mîna noastră! Fiindcă îşi vor aduce aminte, desigur, că odinioară, înainte de venirea noastră, pîinea pe care o cîştigau prin puterea braţelor se preschimba în piatră din clipa cînd o luau în mînă şi că, de cînd s-au întors la noi, pietrele din mîna lor s-au prefăcut iarăşi în pîine. Şi atunci se vor dumiri pe deplin ce mult înseamnă să te supui pe veci! Atîta timp însă cît oamenii nu vor înţelege lucrul acesta, vor fi nefericiţi. Spune-mi, cui i se datoreşte în primul rînd incapacitatea lor de a înţelege? Cine a fărîmiţat turma şi a împrăştiat-o pe căi necunoscute? Turma se va aduna însă la loc şi se va supune iarăşi, de astă dată pentru totdeauna. Şi atunci noi vom hărăzi oamenilor o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, aşa cum au fost plămădiţi. O, ai să vezi că pînă la urmă vom izbuti să-i convingem să nu se mai ţină mîndri, fiindcă numai Tu le-ai băgat asemenea fumuri în cap cînd ai căutat să-i ridici atît de sus! Noi le vom dovedi că sînt slabi, că nu sînt decît nişte bieţi prunci, dar că fericirea hărăzită copiilor este mai dulce ca oricare alta. Şi atunci, cuprinşi de sfială, cu ochii aţintiţi spre noi, se vor strînge în jurul nostru înfricoşaţi, ca nişte pui sub aripile cloştii. Privindu-ne cu admiraţie şi în acelaşi timp cu un fior de spaimă, se vor simţi mîndri cu noi, văzînd cît sîntem de puternici şi de inteligenţi şi cît de lesne am izbutit să domes­ticim o turmă năbădăioasă de milioane şi milioane de capete.

Vor tremura zgribuliţi în faţa mîniei noastre, gîndurile lor vor fi din ce în ce mai timide, ochii – veşnic înrouraţi de lacrimi, ca la copii sau la femei, pentru ca, la un singur gest din partea noastră, să treacă tot atît de uşor la veselie şi rîs, cu chipurile luminate de o bucurie copilăroasă şi cu cîntece fericite pe buze. Nici vorbă c-o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cîntece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să şi păcătuiască, ştiindu-i slabi de înger şi bicisnici, şi ei, la rîndul lor, ne vor iubi ca nişte copii pentru că vom fi fost atît de toleranţi! Le vom spune că oricare dintre păcatele lor va fi de bună seamă răscumpărat, de vreme ce a fost săvîrşit cu învoirea noastră, şi că numai şi numai din dragoste le îngăduim să păcătuiască, luînd asupra noastră pedeapsa ce li se cuvine. Şi, luînd-o asupra noastră, cu atît mai vîrtos ei ne vor iubi ca pe nişte binefăcători care-i vor fi izbăvit de povara păcatelor înaintea lui Dumnezeu. În schimb, nu vor păstra nici o taină faţă de noi, nu vor căuta să ne ascundă nimic. Şi după cum vor fi sau nu ascultători, le vom permite sau îi vom opri să trăiască cu soţiile şi ibovnicele lor, să facă sau nu copii cu ele, şi ei se vor supune cu dragă inimă, fericiţi. Cele mai chi­nuitoare secrete ce le apasă conştiinţa vor veni să ni le mărturisească nouă, dezvăluindu-ne tot, absolut tot ce au pe suflet, şi noi îi vom dezlega; iar ei vor fi bucuroşi să se încreadă în cuvîntul nostru, pentru că, bizuindu-se pe noi, vor scăpa de o grijă împovărătoare şi de înfricoşătorul chin la care îi supune în momentul de faţă necesitatea de a alege singuri şi în deplină libertate. Şi astfel vor fi toţi fericiţi, milioane de făpturi omeneşti, toţi în afară de cei o sută de mii, în mîinile cărora se află destinele lor. Fiindcă numai noi, deţinătorii secretului, noi singuri vom fi nefericiţi. Vor fi mii de milioane de prunci fericiţi şi o sută de mii de mar­tiri care-şi vor lua asupra lor povara blestemată a cunoaşterii binelui şi răului. Ei vor muri în pace, se vor săvîrşi din viaţă în numele tău şi dincolo de mormînt nu vor găsi decît moarte. Iar noi vom păstra cu grijă secretul şi, pentru feri­cirea lor, îi vom amăgi, făgăduindu-le o răsplată veşnică în ceruri. Fiindcă, de bună seamă, chiar dacă lumea de apoi ar exista cu adevărat, ea nu va fi fost făcută pentru făpturile de seama lor. Se zice că, aşa cum s-a prorocit, vei veni din nou printre noi şi biruinţa va fi a Ta; vei veni însoţit de ceata celor aleşi, a celor mîndri şi puternici; însă noi vom spune atunci că aceştia nu s-au izbăvit decît pe ei, în timp ce noi am izbăvit toată lumea.

Se zice de asemenea că la vremea aceea desfrînata ce şade pe fiară, ţinînd în mîinile ei cupa tainei, va fi dezonorată şi că din nou se vor răzvrăti cei nevolnici şi, sfîşiind purpura de pe ea, îi vor despuia trupul «nemernic». Eu însă mă voi ridica atunci şi-Ţi voi arăta mii de milioane de prunci fericiţi, care n-au ştiut ce este păcatul. Şi noi, cei care am luat asupra noastră greşelile lor, pentru ca să poată avea parte de fericire, vom veni în faţa Ta şi-Ţi vom spune: «Judecă-ne, dacă poţi şi dacă Te încumeţi s-o faci». Află că nu mă tem de Tine. Să ştii că şi eu am stat în pustie, că şi eu m-am hrănit cu aguride şi rădăcini, că şi eu am binecuvîntat libertatea pe care Tu le-ai hărăzit-o oamenilor, că şi eu mă pregăteam să ajung în rîndul aleşilor Tăi, în rîndul celor căliţi şi puternici cu dorinţa «de a împlini numărul». M-am dezmeticit însă, şi n-am vrut să mai slujesc asemenea nebunie. Înapoindu-mă, aşadar, m-am alăturat mulţimii celor care s-au străduit să îndrepte lucrarea Ta. I-am părăsit pe cei mîndri şi m-am întors către cei umili, pentru a zămisli fericirea lor. Aşa va fi, cum Ţi-am spus, şi împărăţia noastră va lua fiinţă. Îţi repet: mîine chiar ai să vezi cum, la un singur gest din partea mea, turma asta atît de supusă se va repezi să îngrămădească jăraticul la poalele rugului, pe care îţi vei ispăşi osînda, fiindcă ai venit să ne tulburi. Căci nimeni pe lume nu cred să fi meritat cîndva mai mult decît pedeapsa prin foc! Mîine deci am să Te ard pe rug. Dixi!”

-Bine, dar… dar e absurd! izbucni Alioşa deodată, cu obrajii înflăcăraţi. Ceea ce arăţi tu acolo e Roma, şi nici măcar întreaga Romă… Este o erezie, e tot ce poate fi mai rău în sînul catolicismului, Inchiziţia, iezuiţii!… Inchizitorul tău e numai o ficţiune, aşa ceva nu-i cu putinţă să existe! Care sînt păcatele oamenilor pe care zice că le ia asupra lui? Cine sînt aceşti deţinători de taine care acceptă să poarte povara nu mai ştiu cărui blestem pentru a ferici omenirea? Cînd s-a văzut aşa ceva? îi cunoaştem noi pe iezuiţi şi ştim cîte lucruri urîte se spun pe socoteala lor! Cum îi înfăţişează însă poemul tău? Sînt altfel, crede-mă, cu totul altfel decît îi prezinţi tu… De fapt, menirea lor e să alcătuiască armata Romei în slujba viitorului imperiu mondial, în frun­tea căruia urmează să fie suveranul pontif… ăsta e idealul lor. Un ideal care nu ascunde nici o taină şi nici un fel de sublimă melancolie… În fond, nu este decît cea mai vulgară rîvnire de putere, o lăcomie după josnicele plăceri lumeşti, dorinţa de a subjuga… de a întrona o nouă stare de sclavie, în care ei să joace rolul unor latifundiari… asta-i tot.

-…Eşti convins într-adevăr că mişcarea catolică din ultimele secole nu se rezumă decît la setea de putere, la dorinţa de a dobîndi unele satisfacţii josnice? … De ce crezi tu că iezuiţii şi inchizitorii s-au unit numai şi numai ca să-şi asigure o meschină fericire pămînteană? De ce dintre ei n-ar putea să răsară un martir, unul singur, mistuit de o covîrşitoare suferinţă, însufleţit de dragoste faţă de oameni? Presupune că printre cei care aleargă după meschinele bunuri materiale s-ar ivi un singur om, unul singur, leit bătrînul inchizitor, un om care s-a hrănit cu rădăcini în pustie şi s-a canonit din răsputeri să-şi biruie trupul, ca să poată fi cu desăvîrşire liber şi să atingă astfel perfecţiunea, şi care, în acelaşi timp, toată viaţa lui a iubit omenirea; unul singur care şi-a dat seama, la un moment dat, că disciplina perfectă a voinţei nu constituie o satisfacţie morală chiar atît de mare cînd vezi că milioane de alte fiinţe, plăsmuite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sînt sortite să rămînă într-o stare de plîns, că niciodată făpturile acestea nu vor fi în stare să-şi cucerească libertatea, că, aşa cum sînt, nişte bieţi răzvrătiţi fără vlagă, niciodată nu vor ajunge coşcogea uriaşii în măsură să ducă la bun sfîrşit construcţia Turnului, că armonia la care visa marele idealist nu avea nici în clin, nici în mînecă cu asemenea gînsaci. Şi cînd şi-a dat seama de toate acestea, a făcut cale întoarsă şi s-a alăturat… “oame­nilor inteligenţi”. Tu crezi că n-ar fi posibil aşa ceva?

-Cui să se alăture? Cine sînt oamenii aceştia “inteligenţi”? izbucni pătimaş Alioşa. Nici unul dintre ei nu are un grăunte de inteligenţă, nici unul nu deţine vreo taină sau vreun secret… Ateismul, iată singura lor taină!

-Aşa este, într-adevăr ăsta-i tot secretul lui, dar nu-ţi închipui ce suferinţă cumplită trebuie să fie asta pentru un om care şi-a irosit viaţa în pustiu, fără a înceta o singură clipă să iubească oamenii? Spre asfinţitul zilelor lui, ajunge să se lămurească însă pe deplin că numai îndrumările înfricoşătorului duh erau în măsură să organizeze cît de cît existenţa unor răzvrătiţi atît de neputincioşi, unor „fiinţe neisprăvite, făcute numai de probă, plăsmuite în bătaie de joc”. Convins de aceasta, el îşi dă limpede seama că trebuie să meargă pe calea arătată de înţelepciunea înfricoşătorului duh al morţii şi al distrugerii, şi, fără a pregeta în faţa minciunii şi a înşelătoriei, îi conduce cu bună ştiinţă pe oameni la moarte şi la distrugere, amăgindu-i tot timpul, ca nu cumva să observe încotro sînt purtaţi, ca măcar pe parcurs sărmanii orbeţi să aibă iluzia fericirii. Bagă de seamă: este vorba de o înşelăciune săvîrşită în numele celui în care bătrînul îşi pusese toată credinţa, ţinînd o viaţă întreagă ochii aţintiţi spre idealul propovăduit de el! Oare asta nu înseamnă o nenoro­cire destul de mare? Şi dacă s-ar găsi unul singur ca el, care să se aşeze în fruntea acelei armate „lacome de putere, rîvnind doar la josnice plăceri”, nu crezi că-i suficient pentru a urzi o tragedie? Ba pot să-ţi spun chiar mai mult: unul sin­gur ca el ajunge pentru a se descoperi, în sfîrşit, adevărata idee călăuzitoare a întregului catolicism roman, cu toate armiile şi iezuiţii lui, ideea supremă a acestei mişcări. Îţi mărturisesc cinstit: sînt convins că acest om unic n-a fost nici un moment absent din rîndurile celor aflaţi în fruntea mişcării. Cine ştie dacă asemenea excepţii nu se vor fi găsit şi printre înalţii pontifi romani! Poate bătrînul ăsta afurisit, care, în felul lui, iubeşte cu o nemăsurată dragoste omenirea, mai există încă şi azi, şi chiar în mai multe exemplare, sub înfăţişarea unor moşnegi singuratici ca şi dînsul şi unici în felul lor. Şi nu printr-o simplă coincidenţă, ci ca o organizaţie, o uniune secretă, de mult înjghebată pentru a păstra cît mai bine taina, despre care ţi-am vorbit, ferind-o cu grijă de lumea celor mărunţi şi neputincioşi, pentru ca să-i poată face fericiţi. Trebuie să existe asemenea asociaţie, nu se poate să nu existe. Mi se pare că şi masonii au la origine tot ceva similar, de aceea cred că şi sînt priviţi cu atîta ură de catolici, care văd în ei nişte concurenţi, o sciziune a mişcării lor, cînd, de fapt, ar trebuie să fie o singură turmă şi un singur păstor…

Fraţii Karamazov – Vol. I, Cap. V „Marele Inchizitor” (integral)