Binecuvântat este Dumnezeu, Care ne-a dăruit nouă priceperea lucrurilor ce s-au făcut dintru nefiinţă întru fiinţă şi părtăşia la adâncul judecăţilor Sale – pentru care dar, cinste şi slavă de va aduce cineva, cu nimic nu va putea să îl cuprindă, ci mai adânc şi mai minunat îl va face. Iar această părtăşie a dăruit-o deplin dumnezeieştilor bărbaţi de Duh purtători, care s-au făcut pe sine sălaş Sfintei treimi şi prin care şi noi am căpătat mila şi îndurarea înaintea feţei sale. Cuvine-se, deci, a lăuda şi a cinsti pe cei ce, în trup fiind, netrupeşti, cu Darul lui Dumnezeu, s-au făcut pe sine, împlinind cuvântul dumnezeiesc: Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este. Necontenită laudă şi pildă să îi avem pe aceşti bărbaţi, care dând sângele lor şi murind loruşi, au dobândit Duhul şi învierea încă de aici, în nădejdea celor veşnice. Şi Darul acesta ce l-au primit de la Hristos prietenii Săi, Apostolii, care au alergat la propovăduire, mucenicii, alergători la locurile de osândă ale păgânilor şi necredincioşilor, şi cuvioşii şi pustnicii, în munţi şi prin crăpăturile pământului, atunci şi azi şi în veac se va da lor, după nemincinosul cuvânt care zice că până la sfârşitul veacului nu va lipsi prooroc Domnului Dumnezeu.
Cu adevărat acestui dar dumnezeiesc s-a învrednicit şi pururea pomenitul Teotim, cu adevărat făcându-se de Dumnezeu cinstitor cu viaţa şi petrecerea, după cum se tâlcuieşte numele său, şi pildă atât celor dreptcredincioşi cât şi păgânilor, prin virtutea sa. Naşterea acestui dumnezeiesc bărbat a fost în vremea ultimelor zile ale slăvitului între împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Marelui Constantin, în pământul binecuvântat al Sciţiei Mici, pe numele său de atunci, sau Dobrogea de azi. Nici numele, nici starea, nici viaţa părinţilor săi nu o ştim, ci putem doar crede că o asemenea dumnezeiască roadă din binecredincioasă sămânţă a odrăslit, căci pământul acesta al naşterii sale primise binevestirea mântuitorului Cuvânt de la însuşi cel întâi chemat între vestitori, Sfântul Apostol Andrei. Deci în vremea tinereţilor sale a fost dat la învăţătura cea mai din afară, deprinzând limbile latină şi elină, prin care s-a făcut părtaş învăţăturilor filosofilor şi ritorilor celor vechi. Văzând, însă, deşertăciunea şi neputinţa acestor cugetări omeneşti în faţa marii milostiviri a Darului ceresc pe care cei vrednici îl dobândesc de la Mirele Hristos, a lepădat cu uşurinţă toate şi a alergat către alergarea cea bună a nevoinţei pustniceşti.
Şi se cuvine a zice şi despre acest binecuvântat pământ al Sciţiei Mici, că se aseamănă în multe chipuri cu pustiile în care şi-au săvârşit petrecerea Sfinţii Antonie, Eftimie, ori Simeon Stâlpnicul, fiind sărăcăcios în roade şi aspru, bineprimind însă poamele şi strugurii, care au ajuns bună hrană pustnicilor din acest meleag. Pentru aceea, aspră vieţuire săvârşeau toţi cei ce întru pustniceştile nevoinţe se dădeau pe sine în acea vreme, şi nu puţini erau aceia, căci până în ziua de azi se mai găsesc urmele nevoinţelor lor, unii sălăşluindu-se în peşteri, alţii săpându-şi chilii prin stânci, alţii săpându-şi câte o văgăună în care răbdau gerul, arşiţa, ninsorile şi ploaia şi jivinele care cădeau într-însa, iar alţii pribegind prin pustie, îndurând toate pentru Hristos şi urmând Celui ce a zis că vulpile au vizuini, iar păsările cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde-Şi pleca al Său cap.
Deci fericitul Teotim a săvârşit, pe rând, toate aceste nevoinţe, dorind asemănarea cu bărbaţii cei desăvârşiţi care sălăşluiau aici şi dăruindu-se rugăciunii cu toată puterea sa, cunoscând că din aceste două toată fapta cea bună se plineşte. Dar mai ales, de la îmbunătăţiţii nevoitori şi ostaşi ai lui Hristos a învăţat meşteşugul luării aminte sau al trezviei, fără de care nimeni vreodată nu a ajuns măsura cea desăvârşită. Pentru aceasta a adăugat nevoinţelor sale tăcerea, maica liniştii, lipsa de griji şi adâncul smereniei, cu care, bine petrecând, a biruit pe duhurile iubirii de plăceri, de avuţii şi de slavă, plinind întru sine vârstele lui Hristos. Aşa, în scurtă vreme a dobândit de la Dătătorul tuturor bunătăţilor nepătimirea şi dragostea cea către Dumnezeu, în care a urcat din putere în putere.
Astfel a luat de la Dumnezeu toate darurile cele mai presus de fire, de care noi, păcătoşii, ne temem încă a le gândi, ori, mai rău, le dorim încă înainte de vreme, neavând încă în noi sămânţa Duhului dătător de Viaţă. Deci Cuviosul Teotim a dobândit, precum sfinţii cei mari, darul de a se lipsi de hrană în toate zilele vieţii sale, hrănindu-se doar cu Harul mântuitor şi cu Dumnezeieştile Taine pe care îngerii i le aduceau la fiecare a patruzecea zi. Iar mai apoi a dobândit şi darul desluşirii Dumnezeieştilor Scripturi, pe care Duhul l-a adăugat înseşi cuvintelor mântuitoare ale Scripturii pe care le-a scris în inima sa cu trestia Harului; petrecea ospătându-se, adăpându-se şi îndulcindu-se doar cu cuvântul lui Dumnezeu, după mărturia Mântuitorului şi cea a Proorocului. Iar în credinţă împlinise întru sine cuvintele acelea ale Fiului lui Dumnezeu pentru care bobul de muştar al credinţei se făcuse pom pe ale cărui ramuri sălăşluiau păsările măiestre ale darurilor Duhului; căci primise acest dumnezeiesc bărbat puterea de a încuia cerul precum Ilie şi de a aduce zăgazurile cerului într-o clipită, de a alunga demonii doar cu cuvântul, de a aduce dintru nesănătate întru deplină sănătate pe cei neputincioşi şi bolnavi, cât şi de a învia morţii. Pentru aceasta, era înaintea lui
Dumnezeu precum un stâlp de foc, arătându-se astfel celor ce ajunseseră la măsura de a vedea lucrurile de peste fire – dintre care mulţi i-au fost ucenici.
Însă nu se putea asemenea făclie luminoasă a pământului să fie ţinută sub obroc. Pentru aceea, l-a chemat Dumnezeu, ca pe un mai mare al Său, să fie întâi tuturor, slujindu-le, căci după buna vieţuire şi săvârşirea celui întru sfinţi Vetranion Mărturisitorul, Cuviosul a fost rânduit spre păstorirea turmei lui Hristos din cetatea Tomisului şi din plaiurile Sciţiei Mici. Şi s-a făcut tuturor cunoscut ca un mare luminător şi propovăduitor al dreptei credinţe, iar poporul îl cinstea ca pe un sfânt şi purtător de Dumnezeu Părinte, hrănindu-se din cuvintele sale mai dulci decât mierea prin care Duhul Sfânt curgea în inimile lor.
Deci mai întâi s-a străduit Cuviosul Teotim a da pravile monahilor de pe meleagurile sale; şi nu pravile pentru vieţuirea materialnică, ci mai vârtos pentru cea duhovnicească, aşa cum – deşi prea puţin – scrisese Marele Vasile în „Hotarele” sale, care erau îndreptar nemincinos al vieţuirii pustniceşti şi monahilor Sciţiei Mici. Fericitul Teotim a aşternut în prea frumoase scripturi temeiurile vieţii cu adevărat creştineşti, pe care, prin luarea aminte cea cu smerită cugetare, tăcere şi fără de grijă, o uneltesc monahii în chip desăvârşit, zicându-le acestora că nu este fericire mai mare pentru un creştin decât cunoaşterea lui Dumnezeu, adică vederea Lui faţă către faţă, prin dobândirea nepătimirii şi dragostei Dumnezeieşti. Iar pentru începutul luării aminte le zicea: a-ţi aminti de Dumnezeu înseamnă a-ţi aminti de Viaţă, iar a-L uita înseamnă a muri; şi adăuga, apoi, pentru lupta cea de gând: faptele trupului pot fi curmate de multe piedici, dar cel ce păcătuieşte cu gândul, prin însăşi iuţimea gândului făptuieşte păcatul desăvârşit. Adăuga, apoi, şi pentru lipsa de griji: în mintea tulburată şi plină de griji nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu; iar a ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci din cauza grijilor se nimiceşte. De aceea se spune pentru sufletul desăvârşit că este întru adevăr ca un crin în mijlocul spinilor; căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce, şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon.
Însă şi altele asemenea le spunea Sfântul Teotim pustnicilor pe care îi păstorea, cunoscând marea milă a lui Dumnezeu către ţarina unde cresc asemenea crini ai desăvârşirii creştineşti. Asemenea, şi mirenilor pe care îi păstorea le dăruia dumnezeiască hrană a sufletului, prin cuvintele cele pline de har care se revărsau în inimile lor precum mierea şi laptele din care se hrăneau cei întâi zidiţi. Căci şi lor le propovăduia lipsa de griji şi sărăcia, adică a te mulţumi cu hrana şi îmbrăcămintea trimise de Dumnezeu spre îndestularea tuturor; săvârşea acestea cerându-le şi lor sfinţenia întru Hristos, după Dumnezeiasca poruncă: Fiţi sfinţi, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt. Şi le întărea cuvântul tot din Legea cea Veche, spunându-le, de la Iov, că pentru cei ce poartă grijă numai de cele trupeşti spune Scriptura: Toată viaţa celui nelegiuit este plină de griji, şi adăugând că acestora le spune Ieremia: Cei ce au fost crescuţi în purpură stau trântiţi în gunoaie. Încă la fiecare Sfântă Liturghie tâlcuia poporului Legea cea Nouă şi îl chema spre împlinirea ei. Şi îi întărea să rabde asupririle barbarilor, care în vremea cea din urmă, trecând Dunărea, năvăliseră în împărăţia romanilor. Şi le spunea să îngăduie şi să rabde ispita până la capăt, căci fără de ea cu neputinţă este omului a se mântui. Pentru aceasta, tot poporul Sciţiei îl iubea şi îl cinstea ca pe un mare sfânt şi Părinte duhovnicesc.
Încă se ostenea, un mare luminător ca acesta, spre propovăduirea cuvântului Evangheliei la barbarii de pe malurile Dunării. Între aceştia mulţime multă dintre ei primise Cuvântul mântuirii şi începuse a deprinde tainele împărăţiei cerurilor şi meşteşugul faptelor bune. Pentru aceea, mulţi sfinţi şi plăcuţi ai lui Dumnezeu cunoşteau buna sa vieţuire şi îl lăudau şi îl cinsteau. Dintre ei, desăvârşită dragoste îi arăta Dumnezeiescul Ioan cel cu Gura de Aur, pe care şi Cuviosul Teotim îl cinstea ca pe un luminător a toată lumea şi părinte al său.
În acele zile vieţuia în bună petrecere, în Salamina Ciprului, Sfântul Epifanie, un alt mare făcător de minuni şi apărător plin de râvnă al dreptei credinţe. Acest îmbunătăţit ierarh al Salaminei începuse a iscodi scripturile marilor bărbaţi care pentru Hristos au lăsat în scris învăţături de suflet folositoare; iar între cărţile lui Origen găsise pe alocuri şi învăţături greşite – pe care acesta le scrisese unde, încercând să înoate prin marea Sfintei Scripturi, se înecase. Dar pentru că în acea vreme, pentru păcatele oamenilor, mult se înmulţiseră eresurile şi schismele, iar unele dintre acestea se adăpau din greşelile lui Origen, făcându-le dogme, Fericitul Epifanie începu să propovăduiască anatematizarea lui Origen şi a scrierilor sale, uitând că fără acesta şi fără scrierile lui Biserica n-ar fi ajuns vreodată atât de înfloritoare şi de bine zidită pe Piatra cea din capul unghiului.
De naivitatea Cuviosului Epifanie se folosiră atunci mai mulţi clerici îndepărtaţi din slujire, pentru faptele lor necuvioase, de Dumnezeiescul Ioan, Gura de Aur a Ortodoxiei; aceia îl chemară pe Fericitul Epifanie la Constantinopol, împreună cu alţi ierarhi invidioşi pe darul Sfântului Ioan, pentru a-l scoate din scaun pe acest luminător a toată lumea, care pe atunci era patriarh al cetăţii lui Constantin. Dar la sinod veniră nu numai cei care doreau înlăturarea Sfântului Ioan, ci şi sfinţi bărbaţi, arhierei, clerici şi monahi, sosiţi să apere dreptatea lui Dumnezeu şi dreapta credinţă. Între aceştia erau Fericiţii Gherman şi Ioan Casian – pe care însuşi Sfântul Ioan îi hirotonise, pe unul, preot, iar pe celălalt, diacon – prietenii şi ucenicii Sfântului Teotim, care venise, de asemenea, la sinod.
Văzând toţi aceştia minciunile aduse asupra Sfântului Ioan cel cu Gura de Aur, le-au vădit înşelăciunea şi reaua voinţă şi le-au lepădat. Însă, atunci, cei mincinoşi şi plini de pizmă, au adus înainte că Origen este eretic şi trebuie dat anatemei, iar Ioan cel minunat este propovăduitorul lui şi pentru aceea trebuie depus şi îndepărtat. Sfântul Teotim, văzând înşelăciune, o vădi îndată, spunând că el nu iscăleşte o atare condamnare, şi adăugă: „Eu, Epifanie, nu vreau să necinstesc amintirea unui om care a murit cu sfinţenie deja de multă vreme – căci Origen pătimise mucenicia cu o sută şi cincizeci de ani mai înainte – şi nu sunt atât de îndrăzneţ spre a condamna nişte opere pe care nu le-au condamnat înaintaşii noştri”. După aceea deschise o carte a lui Origen, o citi, şi arătă că dogmele dintr-însa erau întru dreapta credinţă, fără de abatere de la învăţătura Bisericii. Apoi vorbi în aceste cuvinte: „Cine necinsteşte aceste cărţi, nu ia aminte că necinsteşte Sfânta Scriptură din care el şi-a luat temeiurile”. Şi cu aceasta, Sfântul Teotim surpă încercarea mincinosului sobor şi naivitatea Fericitului Epifanie, care, venindu-şi în simţiri, părăsi îndată sinodul, înţelegând înşelăciunea în care căzuse.
În cele din urmă, însă, tot l-au alungat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, căci au căpătat ajutorul unor mai mari ai împărăţiei şi ai oraşului, pe care Dumnezeiescul Ioan îi mustrase pentru necreştineasca lor vieţuire. Un aşa de mare luminător al lumii fiind alungat de vrăjmaşul mântuirii oamenilor şi o dată cu el fugind din calea fărădelegii şi Sfântul Teotim şi ceilalţi cuvioşi, poporul cetăţii lui Constantin nu a suferit o aşa ruşine şi silnicie, şi s-a răsculat, înfricoşând pe stăpânitori şi reuşind să-l aducă înapoi, pentru puţină vreme, pe Sfântul Ioan Gură de Aur, bunul lor păstor. Fiind aduse armatele, însă, şi cu poruncă împărătească de astă dată, Dumnezeiescul Ioan fu alungat pentru totdeauna, pentru a mânca pâinea cea neagră a străinătăţii, unde şi plecă la Domnul, trei ani mai târziu.
Iar pentru întărirea cuvântului despre Sfântul Teotim, să spunem şi câteva minuni ale acestuia. Grăieşte cronicarul că o atât de înaltă idee le dăduse barbarilor şi păgânilor despre virtutea sa, încât devenise obişnuinţă între ei de a-l numi „dumnezeul romanilor”, făcând de temut Evanghelia lui Hristos şi pe împlinitorii ci, căci mulţi dintre creştini, căzând în mâinile barbarilor, se izbăveau îndată aducând rugăciune către Mântuitorul şi pomenind numele Cuviosului Teotim.
Iată că într-o zi, călătorind el aproape de latura în care se aşezaseră barbarii, cei care erau împreună cu dânsul văzură o ceată mare de păgâni venind în fuga cailor spre Tomis, şi se speriară tare, plângând amarnic pentru vieţile lor, căci au crezut că sunt pierduţi. Dar Sfântul Teotim, cunoscând marea milă a lui Dumnezeu pentru zidirea Sa, se pogorî de pe cal şi se aşeză la rugăciune întinzând mâinile către cer, rugându-se pentru el şi cei dimpreună cu dânsul. Şi, o, marea milostivire şi îndurare a lui Dumnezeu! Căci nu numai pe el, ci şi pe toţi cei împreună cu dânsul îi făcu nevăzuţi ochilor păgâneşti, căci barbarii trecură printre dânşii fără să-i vadă.
În zilele acelea erau dese năvălirile străinilor de Hristos; însă acest fericit şi mare întru sfinţi, la mulţi le domolise iuţimea şi setea de sânge şi de prădăciuni prin blândeţea chipului său şi desăvârşita bunătate a sa, căci şi prin cuvinte dulci şi prin daruri le înmuiase inimile cele împietrite de răutate, şi prin dulceaţa graiului şi a cuvintelor; încă şi prin cinstea ce le-o arăta stând cu ei la masă potolise setea de fărădelegi a acestora. Pentru aceea se dusese vestea între barbari despre nemăsuratele sale virtuţi, şi mulţi veneau la el să îl vadă cu ochii lor.
Iată că într-o zi, unul din ei, închipuindu-şi că Sfântul avea multe averi şi dorind a se îmbogăţi pe el şi neamul său cu cele materialnice, căută a-l face prizonier. Şi pentru aceasta se apropie, şi sprijinindu-se în scutul său, după cum îi era obiceiul când vorbea cu duşmanii lui, ridică braţul spre a-i arunca Fericitului o frânghie peste gât şi a-l târî spre sine. Însă braţul înţepeni prin minune şi rămase nemişcat până ce tovarăşii lui se dezmeticiră şi alergară smeriţi şi cu lacrimi în ochi să mijlocească pe lângă Sfântul Teotim pentru dânsul. Iar Cuviosul Teotim, cerându-le îndreptare şi credinţă în Hristos, ceea ce ei făgăduiră, rugă pe Dumnezeu pentru iertarea barbarului, şi îndată îşi dobândi cererea, slobozindu-i. Multe alte minuni şi semne făcu acest dumnezeiesc Teotim în pământul Sciţiei în vremea vieţii sale, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu peste neamul său.
Iar Sfântul Teotim al Tomisului, veghind şi priveghind pentru mântuirea turmei sale, îşi dădu obştescul sfârşit după săvârşire Sfântului Ioan Gură de Aur, în douăzeci de zile ale lunii aprilie, cunoscându-şi mai dinainte plecarea sa şi dând bună nădejde poporului că va veni şi vremea când năvălirile barbare vor înceta iar împărăţia va fi cârmuită de bărbaţi evlavioşi şi plini de dreaptă credinţă, proorocie împlinită întocmai, nu mult după aceea.
Mai zice cronicarul că Sfântul Teotim purta mantie şi plete lungi, după chipul cel plin de filosofie al vieţii călugăreşti, şi că era foarte cumpătat şi foarte măsurat în felul de a bea şi de a mânca. Însă, de vreme ce ajunsese la măsura cea desăvârşită, făcea aceasta pentru a se smeri faţă de cei de aproape ai săi, şi nu pentru nevoia trupului. Aşa înţelegem şi ceea ce adaugă cronicarul, că nu avea oră regulată pentru mesele sale, şi că şi pentru această faptă bună a sa, a nepătimirii trupeşti, se arăta a fi adevărat iubitor de înţelepciune.
Acestea toate şi altele încă, pierdute ori rătăcite prin vitregia vremurilor, sunt cele ale vieţii celui întru Sfinţi Părintelui nostru Teotim, Arhiepiscopul Tomisului, de a cărui mijlocire şi pentru ale cărui rugăciuni toţi creştinii şi mai vârtos cei ce au răsărit din grădina lucrată de un atât de plin de daruri grădinar, ne bucurăm şi îl cinstim în faţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne-a învrednicit acestui prea ales dar, şi Căruia I Se cuvine mulţumita şi slava, dimpreună şi Tatălui şi Duhului celui Sfânt, acum şi pururea şi în vecii cei nesfârşiţi. Amin.