Conștiința lui Petre Țuțea, conștiința sa teoretică, este stăpînită și de tendința fundamentală de a da expresie exhaustivă obiectelor contemplate. Și prezentarea ideilor sale privind istoria poporului nostru nu este făcută cu o intenție simplificatoare, ci lămuritoare. Formele social-istorice fundamentale, epocile, oamenii creatori de istorie și stiluri formează o țesătură complexă, stăpînită de conștiința teoretică a prezentului. Și cum în orice expunere istorică prevalează aspectul sistematic față de cel istoriografie, istoria devine – după părerea lui – o construcție teoretică, altfel rămînînd o simplă înregistrare de fapte nesemnificative, o simplă proiecție a unei conștiințe de arhivar. Faptele istorice capătă semnificații doar în lumina filosofiei istoriei și a psihologiei popoarelor.

Şi-n această ordine de idei, istoria invincibilității poporului nostru a produs în sufletul generațiilor succesive capacitatea de jertfă pentru el; nici o jertfă nefiind prea mare pentru strălucirea istorică. Au suferit înfrîngeri istorice răsunătoare, dar clase sociale, partide și felurite asociații, indivizi puternici, conducători de stat si de oști, creatori în diferite discipline ale minții (doctorul Nicolae C. Paulescu, fizicianul George Manu, Emil Racoviță, Nicolae Densușianu, Traian Vuia și alții) s-au dăruit cu toții fără ca substanța lor etică, purtătoare de istorie, să dispară sau să poată fi împiedicată să iasă glorios în lumina istoriei universale.

Cealaltă idee pe care o urmărește obsesiv Petre Tutea în Ethosul său este ideea eternității poporului român. Și asta întrucît vicisitudinile istorice nu i-au anulat conștiința de sine, esența lui creatoare de istorie. În marile cicluri istorice – observă bătrînul Petre Țuțea – constatăm din păcate și dispariția unor popoare puternice, dispariție datorată unor transformări succesive sau a unor catastrofe. De aceea, contemplînd istoria universală, nu putem căpăta și certitudinea existenței eterne a vreunui popor. Ideea aceasta constitue o mărturisire de credință ce-și manifestă totdeauna prezența în conștiința populară. Și de aceea, orice popor viguros se comportă ca și cum ar fi etern, chiar dacă conștiința-i teoretică nu poate demonstra acest lucru. In extremis, voia lui este să nu-și piardă identitatea pe parcursul istoriei și să nu se topească în curgerea universală.

Și atunci, în acest voluntarism de largă perspectivă, în lumina lui, ce este un român? Cum ar trebui comentată etnicitatea lui? Numai ca idee platonică, substanță scoasă din timp ca fiind incoruptibilă. Poporul, însă, își poate schimba instrumentele materiale, potrivit diferitelor epoci prin care trece, formele vieții istorice sau stilurile neputîndu-i altera substanța. Este, de fapt, credința pe care o au românii despre ei înșiși.

Încadrarea poporului român în șuvoiul națiunilor mărețe nu se poate face, cel puțin teoretic, fără exaltarea unor calități meritorii pe care, fără îndoială, le are sau le-a avut la un nivel destul de ridicat.

Una dintre acestea, de care se ocupă Petre Țuțea, e cea a unității naționale ca limbă și ethos. De fapt, este ideea sub egida căreia s-a vădit și realizat rezistența de veacuri a acestui popor. Iar exemplul strălucit al acestei lupte pentru realizarea unității naționale – spune bătrînul – ni-l oferă Academia Română prin alcătuirea studiilor sale de Filologie și Istorie veche. Adevărate arme spirituale, alături de cele politice și militare, dovedind prezența, continuitatea și unitatea noastră în spațiul geografic pe care ni-l revendicăm.

La această unitate a noastră ne ajută în mare măsură și ideea latinității. Iar pentru ilustrarea acestui fapt, Țuțea citează și răspunsul unui latinist care, întrebat ce a tot căutat la Roma, a spus: „M-am dus să caut originalul care s-a pierdut”. Și la acest răspuns, Țuțea mai adaugă pe cel al lui Eminescu, adică alegoria lui cu ghinda romană care, sădită în pămîntul nostru, a făcut să iasă din ea un arbore viguros. Și de aceea noul popor zămislit în acest climat poartă pecetea Romei eterne, substanță care se desăvîrșește în etape, fără a se pierde în asimilări cu năvălitorii. Căci ar fi fost păcat – zice tot nea Petrache – dacă n-ar fi încercat ca și prin asta să-si dovedească buna lui românitate.

Și mai adăugînd latinității noastre și ideea onoarei cavalerești, cuirasa sau scutul nostru etic e de nestrăpuns. S-a considerat că această onoare cavalerească a Evului Mediu este un cîștig definitiv, o valoare permanentă, care a intrat în arhitectura spiritului uman. Și cum onoarea și puritatea dau împreună un caracter de o rară frumusețe, și cum, în părțile noastre, Evul Mediu își prelungește pînă în zilele de acum unele – dacă nu toate – din valorile sale spirituale, etice, estetice și religioase, s-ar putea spune că noi, românii, am avut mare noroc.

Iar cum acestor valori medievale li se mai adaugă și altele, precum cea eroică, Petre Țuțea nu se poate abține de a-i prezenta și modul ei de adecvare la șirul celor precedente. Un mod firesc, întrucît istoria noastră e plină de jertfe făcute pentru desăvîrșirea ordinii morale (triumful binelui, zicea nea Petrache), pentru conservarea ființei naționale (jertfele cu caracter etno-politic), pentru triumful ideii creștine în care s-au împlinit voința dăinuirii noastre și ideea mîntuirii creștine.

Referitor la toate acestea, s-a mai afirmat că stilul românesc nu poate fi definit numai prin diferitele forme ale luptei de adaptare, prin împlinirea năzuinței creatoare în formele științei, artei și tehnicii, ci și prin atitudinea poporului nostru fată de eroism si sfințenie, la care aderă și el, fără ostentație. Și nu puțini au observat că românii au preferat de multe ori eroismul în locul fericirii (din păcate, însă, mai mult în trecut decît în prezentul modern), datoria fată de neam în locul comodității, ideea eroică fiind considerată măduva istoriei universale. Și de aceea și dispar din istorie popoarele lipsite de acest substrat ființial, conștiința lor eroică nemaiputîndu-le însoți zvîcnirile creatoare.

Iar dacă această valoare eroică a sacrificiului săvîrșit în deplină conștiință se asociază cu cea a adevărului, s-ar putea spune că am realizat o sinteză complexă a marilor valori (de unde și parte din obsesia lui Petre Țuțea pentru Adevărul absolut). Pentru că, dacă se elimină Adevărul acesta din conștiința morală, fără el nu se poate atinge nici un ideal. Și atunci, poporul român, care a luptat din greu pentru triumful adevărului, cum și-ar mai putea admira curajul și disprețui cruzimea, fără astfel de criterii: onoare, libertate și adevăr? Și cum ar mai putea năzui spre suveranitate și independență națională?

Or, dacă specia om se realizează istoric prin națiuni, un puternic popor ca al nostru nu putea să iasă în afara cursului istoriei. De aceea a și trebuit să lupte cu toate mijloacele pentru dobîndirea unei suveranități totale. Și a trebuit să se bată cu cotropitori lacomi, pentru aceasta înlăturînd orice formă de tutelare; și nu s-a simțit în largul lui decît atunci cînd s-a simțit liber în mișcări, cînd acțiunile lui interne și externe n-au mai fost supravegheate și controlate și cînd n-a mai fost stînjenit de starea de dependență. Suveranitatea și independența națională însemnînd pentru fiecare popor (cu atît mai mult pentru al nostru) egalitate în drepturi, neamestec în treburile interne, avantaj reciproc, colaborare pașnică, multilaterală cu toate popoarele și, în fine, dreptul de a face istorie conform firii sale.

În entuziasmul său ofensiv și apologetic la adresa poporului român, Petre Țuțea nu se oprește aici; continuă cu supraestimarea acestuia, spunînd că ansamblul ideilor care i-au stăpînit și-i stăpînesc în continuare conștiința reprezintă geniul lui în bătăliile succesive de adaptare și creație în dezvoltarea României moderne.

Mereu prezent în luptele ideatice ale vremii, trăind intens spiritul veacului, poporul nostru își sincretizează simțul vieții lui spirituale în cel al vieții spirituale universale. Așa a ținut pasul cu vremea, participînd intens la jocul nuanțelor nesfîrșite ale vieții moderne.

Și nu-și putea încheia bătrînul Țuțea constelarea de idei necesară înțelegerii Patriei, a Biosului și a Ethosului nostru fără a mai înșira o dată (chiar dacă se repetă) ideile care ne-au frămîntat și frămîntă conștiința, stăpînindu-ne cu totul: ideea de Dumnezeu, a sacrului și a satanicului (aceasta înlăuntrul ordinii religioase, creștine și universale), ideea binelui și a frumosului, ideea națională, ideea de progres, ideea morții și a nemuririi, ideea perfecțiunii, a omului absolut (nu a supraomului nietzschean) ca limită ultimă a dezvoltării speciei, a iubirii, a ordinii, a ierarhiei, a autorității, a minunii și a fantasticului.

Înzestrați cu atîtea idei și contemplîndu-ne trecutul neamului și marșul lui viguros prin istorie, căpătăm convingerea că el se va îmbogăți la nesfîrșit prin transvazarea valorilor universale în tiparele limbii lui, ceea ce îi îndrituiește și lui nea Petrache cognomenul de Român Absolut, iar poporului nostru faima de „marș triumfal al lui Dumnezeu pe pămînt”.

(extras din cartea lui Marcel Petrişor – „Petre Ţuţea, sacerdotul fără parohie”, ed. Christiana, Bucureşti, 2019, p.66-73)