Ca şi omonimul său sfînt mucenic filosof, Părintele Justin avea harul aforismelor – a cuprinderii în cuvinte puţine esenţa unui lucru, eveniment sau concept. Iată cîteva din cuvintele Părintelui:

“Cunoşti omul după felul cum face semnul Sfintei Cruci.

Frica de a nu-ţi vinde sufletul este o datorie.

Mulţi oameni sînt judecaţi pentru ce au făcut. Dar şi mai mulţi vor fi judecaţi pentru ceea ce trebuiau să facă şi n-au făcut.

Biserica decade prin primirea umanismelor.

Trebuie să ştii cînd să taci şi cînd să mărturiseşti. Dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu, trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus Dascălii Bisericii.

Oamenii mărginiţi în efortul de a pătrunde misterul vieţii nu pot înţelege Ortodoxia.

Monahismul este singura armă a unei naţiuni care trebuie să lupte întotdeauna în linia întîi.

Responsabilitatea de a schimba viaţa spirituală a celorlalţi oameni a devenit bucuria fundamentală a vieţii mele.

Pînă şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri?

Dacă te atacă mândria, să te uiţi la soare şi să te gândeşti dacă poţi să-l faci, sau măcar un bob de grâu.

Noi nu avem nevoie de reclamă. Noi avem nevoie de Viaţă care să rămână după noi.”

17 ani de temniţă şi 77 ani de monahism l-au învăţat pe Părintele Justin să vadă şi să rostească esenţa într-o ochire.

Într-un circuit primenitor, ca una ce din lucrare e izvorîtă, aplicarea practică a Adevărului e rostul filozofiei adevărate, care prin înţelepciunea de Sus trasează liniile corecte între cauze şi efecte. Fără cunoaşterea profundă a realităţii şi în Absolut şi în concret nu se poate făptui nimic care să biruiască efemerul. Fără a vedea măiastru, verigă cu verigă, lanţul cauzal, nu poţi obţine efectele dorite. În aceasta constă diferenţa de esenţă între filosofia necreştină şi filosofia creştină. Cele două au cauze opuse, şi prin urmare şi efecte opuse, scopuri opuse, şi prin urmare şi metode opuse.

Părintele Justin e un strălucit exemplu de filosof creştin: trăire mistică, simţ practic, cultură universală, sete de cunoaştere, asceză permanentă, revelaţie mărturisită cu preţul libertăţii şi al vieţii, mărturisire ingenioasă, originală, adaptată putinţei ascultătorului, forţă duhovnicească, limbaj versatil, caracter blînd şi ferm, neînfricare în tot, autenticitate a personalităţii, umor la superlativ, duioşie sfîşietoare, poetică perfectă, subtilitate, vervă neobosită, proporţie şi drămuire, desăvîrşire mînuire a sabiei cuvîntului, mereu crescînd în har, mai îndumnezeitor pătrunzînd suflete. Văzător al celor mai imperceptibile nuanţe de gînd, al celor mai tainice mişcări sufleteşti, al celei mai ample privelişti trans-istorice, prin însăşi prezenţa lui fiind o mai explicită cunoaştere a apocalipsei din suflet, din poporul român, din neamul omenesc, din Inima lui Dumnezeu. Aceasta da filozofie. Care să tîlcuiască orice sete. Înţelepciunea e Persoana Fiului şi Cuvîntului lui Dumnezeu.

Aceasta da filozofie, a unimii iubitorilor de înţelepciune divină, băută din acelaşi Sfînt Potir, grăită cu acelaşi foc necreat. Aceasta da tradiţie filosofică, a părinţiei şi filiaţiei divino-umane de-a lungul tuturor veacurilor, a celor ce poartă un Singur Nume. Nu năluci neoplatonice şi tiranii apocatastatice, nu beţie de mărire, nu mofturi scolastice despicătoare de fir şi presupuneri zornăitoare, fără Revelaţie de Sus, fără putere de mîntuire, fără dovada jertfei de sine pentru Adevărul spus.

De la Moise la părintele Justin, sfînta filozofie se răsfrînge într-o imensă corolă de siderări în faţa generozităţii divine, şi se contrage într-o singură întrebare de ordinul praxisului: Dumnezeu caută la cea mai fină cută a inimii să vadă: Îl iubeşti? Şi aşteaptă, dînd sufletului spre mîntuire cocon din întreg universul. De la oştirile heruvimilor pînă la nisipul din adîncul mării, totul e astfel zidit, ca TU OMULE, să te mîntuieşti. Galaxii şi aştri, aurore şi crepusculi, lave şi gheţuri, cedri şi magnolii, delfini şi furnici, toate făpturile cereşti şi pămînteşti sunt nu pentru ele însele, ci spre bucuria, slujba, uimirea, priceperea şi filosofarea omului. Iar ceea ce întrece toate: Însuşi Făcătorul Se face văzut, auzit, citit, pipăit, băut şi mîncat – ŢIE, OM!

Aşa cugetînd la tainele dumnezeieşti din fragedă copilărie, apoi în mănăstire, în temniţe, ca duhovnic şi ctitor şi căpitan de plai ceresc, Părintele Justin se veselea în rostul măreţ al acestora toate, şi se mîhnea adînc dacă-l vedea respins. Dumnezeu l-a trecut pe Părintele Justin prin toate chipurile de vieţuire, de la mezin de ţăran vrednic în satul tradiţional creştin, la nevoinţa înaripată ca ucenic în vatra vechilor valori monahiceşti, la preot-ostaş vînător de munte în războiul teribil pe front, la fruntaş în educaţia bisericească serioasă, la conducerea frăţiei de cruce, la mediul hiperintelectual al elitei româneşti şi al temniţei politice, la tortura şi chinurile de tot felul, la viaţa sihăstrească şi la zăvorîre, la muncile cele mai grele în minele de plumb ori la tăiat stuf, la slujirea ca duhovnic a mii de oameni, aşadar la toate chipurile de trăire pentru slava lui Dumnezeu. Parcursul vieţii sale minunate este o frescă a întregii Evanghelii, a călătoriei corabiei Ortodoxiei, a istoriei românilor, a întreg ultimului veac, toate se regăsesc în viaţa unui secol de sfinţenie în fiinţa preafrumoasă a Părintelui Justin.

Care este învăţătura de căpetenie pe care a lăsat-o Părintele Justin moştenire Bisericii Ortodoxe Universale luptătoare? Sintetica parafrază a Noului Testament: Iubiţi pe Dumnezeu şi prin El iubiţi-vă unii pe alţii, şi nu primiţi altă identitate (alt chip şi asemănare) decît pe a Lui, căci Venirea Lui este aproape. Aceasta este filosofia esenţializată de ctitorul şi stareţul nostru, în ultimii lui 20 de ani.

Ce înseamnă, mai precis, acestea? Să iubeşti pe Dumnezeu:

–ca arhiereu, înseamnă „să înveţi drept Cuvîntul Adevărului Său, pe toţi şi pe toate”, să catehizezi tot poporul, să ocroteşti vrednicia preoţilor, să ai viaţă curată şi pocăinţă sinceră, să cunoşti din osteneală treptele rugăciunii, ale înrîuririi harului şi ale ispitirii, să nu hirotoneşti pe bani sau de sila cezarului, să nu tîrguieşti dogmele, să nu aggiornezi (prea tare) canoanele, să nu măsluieşti scripturile, să nu fii tiran ci părinte, să fii în toate chip al lui Hristos Arhiereul, rînduind cu priveghere şi veghere bunul mers la Bunul Liman.

–ca preot, să slujeşti pe Dumnezeu, nu pe rudele tale după trup, Biserica, nu buzunarul, Biserica, nu partidul cutare, Predania, nu impresia de ONG partinic propovăduită de Facultăţile de Teologie securistico-atee, Soboarele Sfinţilor Părinţi, nu secta scriitorilor masoni şi politruci, Evanghelia, nu nebuloasa protestantă cu care spală creierul Facultăţile de Teologie comuniste şi protestante, Scriptura, nu minciunile distrugătoare de credinţă şi scornelile talmudico-ecumeniste ale falşilor tîlcuitori, Sfintele Taine, nu directivele cezarului, Sfintele Canoane, nu moda, Sfintele Dogme, nu  ideologiile. Să fii miel neprihănit şi vultur neobosit, să fii părinte de dulce alinare şi de sfîntă mustrare tuturor copiilor tăi duhovniceşti, să nu dai ochilor tăi somn şi genelor tale dormitare pînă ce nu găseşti ţie şi lor locaş Dumnezeului Celui Preabun care te-a ales şi te-a învrednicit de cea mai mare cinste: să Se dăruiască omului prin tine.

–ca monah, să iei aminte că monahismul nu te îndreptăţeşte nici la trufie duhovnicească asupra vieţii creştine mireneşti, dar nici la falsă şi exagerată smerenie (autodefăimare) faţă de ea; monahismul este chip al vieţii veşnice, rînduit mai întîi lui Adam şi Evei prin rînduiala ascultării, fecioriei şi sărăciei. Deci călcînd ei ascultarea, le-au călcat şi pe celelalte, aducînd stricăciunea întregii Creaţii. Însă de vreme ce prin nevoinţa slavosloviei şi trezviei ei, Maica Domnului a restaurat ascultarea, fecioria şi sărăcia, şi a adus Bunavestire pe pămînt, prin Hristos s-a dat chipul omului nou, al celor ce nu din sînge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească au primit putere a se face fii ai lui Dumnezeu, oameni cereşti după chipul vieţii ce va să vie (aşteptată prin Crez), unde nimeni nu se mai mărită, nici nu se însoară, ci vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu, după cum spune Mîntuitorul.

Acestea gîndindu-le, monahule, să iei, ca un prunc credincios şi ca un înger înţelepţit de Dumnezeu, aminte la vieţuirea celor cărora urmezi: lui Ilie, lui Ioan Botezătorul, Domnului Iisus Hristos, Marilor Antonie şi Pahomie, Sfintei Parascheva, cetei nenumărate şi slăvite a tuturor monahilor desăvîrşiţi. Aceştia sunt modelele tale, nu vreo vedetă monahală cu cont pe instagram, nu vreo revistă prizărită la pangar scrisă pietist de vreun copist mediocru, care n-a trăit nimic din cele adunate, nu conferinţele părut duhovniceşti unde ai visat cai mistici pe pereţii neputinţelor virtuţii; acelea nu sunt modele, ci triste caricaturi. Citeşte Patericul, Vieţile Sfinţilor, Filocalia, Scara, Tîlcuirile, Psaltirea, acelea sunt icoanele transfigurării cerute de Hristos de la tine.

–ca soţ şi soţie, să ai drept pildă icoana Sfinţilor şi Drepţilor Ioachim şi Ana, ori Avraam şi Sarra, care se cinsteau unul pe altul ca pe luminoasă icoană, şi nu se idolatrizau unul pe altul, nici nu priveau la a avea copii ca la un deziderat de viaţă sau, Doamne, fereşte, ca la o povară în calea fericirii conjugale, căci nu cugetau trupeşte, ci la Dumnezeu şi la mîntuirea sufletelor lor priveau în toată vremea şi prin tot ce făceau şi gîndeau, fie că aveau, fie că nu aveau copii, fie că aveau, fie că nu aveau avere, sănătate, pace sau rang.

–ca familie (tată, mamă, copil), să ai pururi în minte şi în inimă icoana Sfintei Treimi, unde Tustrele Persoanele Dumnezeirii Una sunt, una lucrează, una voiesc, una iubesc, una grăiesc, în deplină dăruire, armonie, minunare a unuia de celălalt, în deplină recunoştinţă şi nădejde că tot ce este din credinţă este binecuvîntat, şi va trece la Judecata de Foc a tuturor celor gîndite, spuse, făptuite de om în Ochii Celui Ce toate le vede şi le răsplăteşte.

–ca român, să-ţi cunoşti şi să-ţi cinsteşti istoria adevărată, şi să te porţi ca şi cum tu singur ar trebui să dai pildă şi socoteală în faţa întregii omeniri de ceea ce este şi trebuie să fie un Român. Să fii blînd şi smerit ca Hristos, drept şi milostiv ca Tatăl ceresc, preţuind toate neamurile ca pe făpturile Lui. Să fii atît de desăvîrşit, încît nu numai neamurile, dar şi îngerii în cer să te fericească înaintea Tatălui ca pe un vrednic mărturisitor şi făcător al Voii Lui.

–ca creştin, să te sileşti în toată clipa, din toate puterile tale, să dai asemănare Chipului hristic din tine, să semeni cu Cel Căruia voieşti să fii în vecii vecilor. Să sorbi Harul cu rugăciunea, priceperea cu Scriptura, nădejdea cu jertfa proprie.

–ca şi conducător, să slujeşti spre sfinţenie celor conduşi, răsplătindu-i şi mustrîndu-i la vreme; iar ca slujitor, să te conduci virtuos pe tine. Că nimănui nu foloseşte conducătorul trufaş şi fără discernămînt ori putere, nici slujitorul care se slujeşte numai pe sine.

Acestea sunt iubirea de Dumnezeu după cinul şi rînduiala la care e fiecare chemat. Nu este chip de vieţuire pentru care Părintele Justin să nu fi dat cuvînt de învăţătură şi îndemn spre adîncă lămurire. Iar cei ce au auzit şi nu au înţeles, sau au înţeles dar nu au împlinit, vor da socoteala Cuvîntului lui Dumnezeu pe care l-au ştirbit, alungat ori nesocotit. Că nimeni din cei ce au auzit Evanghelia ori vreun cuvînt de sfînt nu va fi judecat de altceva decît de înseşi cele auzite, care învinovăţesc conştiinţa ce le calcă.

La fel: cei ce pe Părintele Justin l-au rănit în vreun fel, deşi el personal i-a iertat şi s-a rugat pentru ei, să nu uite că numai pocăinţa sinceră îi va izbăvi din Mîna Celui ce nu lasă pe Sfinţii Lui nedreptăţiţi. Că nimeni ce se pocăieşte nu e lăsat fără îndreptare şi iertare, precum nimeni ce se sfinţeşte nu trăieşte fără Cruce, pălmuiri şi spini.

Proroc al Apocalipsei, cum au fost mulţi Sfinţi dintre cei din ultimul veac, Părintele Justin nu filosofa apocalipsa, el O VEDEA. Unele detalii prorocite de el azi, iată, le ştie toată lumea – microcipuri implantate, control mintal prin ultratehnologie, tiranie şi cruzime, nebunie şi anarhie, azi se văd cu ochiul de carne, dacă-i liber dinăuntru. Ceea ce ţine de vederea ochilor duhovniceşti este IEŞIREA: numai însuşi ajutorul lui Dumnezeu, primit prin Sfînta Împărtăşanie făcută cu umilincioasă spovedanie, cu nevoinţă trupească, sufletească şi duhovnicească, şi prin rugăciunea lui Iisus, făcută conform treptelor ei de adîncire: silit, permanent, angajat, asumat, îndrumat, trezvit, profund,  fiinţial, noetic, cu aţintirea nădejdii la ajutorul dat grabnic de Maica Domnului. Fără aceste două practici, nimeni nu se poate păstra întreg şi cu discernere de subtilitatea demonică.

Trîmbiţa de deşteptare a conştiinţelor au sunat-o toţi purtătorii de Hristos biruitori ai satanei în temniţele bolşevice. Citiţi literatura filocalică de detenţie! Ba, spre ajutorul omului de azi, Însuşi Duhul Sfînt pare a da semn tuturor de pe faţa pămîntului că Maşina şi Fiara vor primi îngăduinţă, pentru păcatele multora şi pentru smerenia puţinora, să biruiască chiar şi pe cei aleşi. Căci dacă în temniţe slujitorii întunericului căutau nu atît să ucidă trupul, cît să subjuge şi să compromită sufletul, pe vrăjmaş întotdeauna l-a interesat compromiterea omului ÎN VEŞNICIE, nu doar în această viaţă. Pe el nu-l interesează atît materia, cît să frîngă duhul, să determine o renunţare la libertatea interioară, să silească prin viclenie ca sufletul să nu mai lupte pentru asemănarea cu Dumnezeu care e un imperativ existenţial, înscris în miez de suflet. Astfel e ţelul antihrist: să ducă omul dincolo de limita suportabilităţii, dincolo de limita puterilor lui, aşa cum s-a petrecut cu Mucenicul Costache Oprişan care, deşi avea un suflet sfînt şi o viaţă sfîntă, a fost împins peste limita lui umană, şi deşi a făcut lucruri pe care duhul şi sufletul şi mintea lui nu le voiau, Dumnezeu l-a mîntuit şi l-a aşezat în ceata Mucenicilor. Această perspectivă cutremurătoare, nu spre înfricoşare, ci spre nădejde neclintită, să o ia aminte tot pămînteanul!

Căci pe de o parte dacă cel ce va primi chipul fiarei şi numărul numelui ei se va chinui ziua şi noaptea fără încetare, vrînd să moară şi nu va putea muri, iar după ce va muri, va sta în vecii vecilor în iezerul de foc în care se va arunca fiara însăşi, pe de altă parte cei credincioşi, care nu vor primi numele numelui fiarei pe mîna lor (pe mîna fizică, sau în făptuirea lor) sau pe fruntea lor (pe fruntea fizică, sau în gîndirea şi credinţa lor), vor fi ocrotiţi de mila lui Dumnezeu să nu piară în marea încercare a sufletelor lor. Atenţie, nu e scris că nu vor simţi încercarea, ci că o vor trece DACĂ vor milostivi pe Dumnezeu pregătindu-se, aşa cum adesea El avertizează: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ceasul! Privegherea şi rugăciunea trebuie făcute pînă atunci! Ca atunci, cînd mintea şi puterile omeneşti vor fi slăbite şi biruite, inima duhovnicească să aibă deja în sine automată lucrarea rugăciunii şi arvuna ei de har. Rugăciunea trebuie dobîndită pînă atunci, nu atunci! Pînă la moarte, nu la moarte! Pînă la încercare, nu în încercare! Şi cum ştii că rugăciunea ţi-e în adevăr, şi nu în înşelare? Prin faptul că devii mai lucid, nu mai alienat. Sunt unii care bolborosesc multe rugăciuni dar rămîn nesimţitori faţă de tragedia lumii – aceia sunt înşelaţi şi dorm. Sunt alţii care nu se mai roagă deloc, înfierbîntaţi de idei revoluţionare, dar s-au făcut nesimţitori faţă de Dumnezeu şi Evanghelia Lui – şi aceia sunt înşelaţi şi dorm. A fi deştept, a trăi o revoluţie în Adevăr înseamnă a avea trezvia Duhului Sfînt, Care îţi face cunoscută starea sufletelor întregii omeniri.

România nu atît pentru trecutul glorios e păstrată de Dumnezeu ca pe o minune în istorie, cît mai ales pentru mărturia ce se va întregi la Sfîrşit. De aceea, români, lăsaţi grijile veacului acestuia care se destramă, şi fiţi trăitori înşivă ca minuni de fiecare clipă, ce dăinuie peste veac. Aşa, să ajute Dumnezeu, să ne deşteptăm ochii la oştirea vitejilor sfinţi ce ne străjuie luminos, şi înălţînd la cer inima, crucea şi mintea, să ne gătim să fim, ca ei, icoane vii. Amin

 

Petru Vodă

1 Iunie 2020

 

 

Cele ilustrate mai sus se regăsesc în interviurile Părintelui, precum şi în cărţile cuprinzînd cuvintele lui, sau aici.