“Care este problema generaţiei noului mileniu?
Generaţia mileniului este un grup de oameni care s-a născut aproximativ în jurul anului 1984 şi după aceea, şi care se spune că sunt dificili, îndreptăţiţi, narcisişti, centraţi pe sine, neatenţi, leneşi, dar îndreptăţirea e [trăsătura] importantă. Şi pentru că pot găsi lideri aşa de mulţi, ce se întâmplă e că liderii îi întreabă pe tineri: voi ce vreţi?, iar ei le răspund: vrem să muncim într-un loc care să aibă scop, – îmi place asta -, vrem să avem un impact, ce o fi însemnând asta?, vrem mâncare gratuită şi şezlonguri, aşa că cineva afirmă vreun soi de scop, şi se găseşte multă mâncare şi şezlonguri, şi totuşi tot nu sunt fericiţi, pentru că lipseşte ceva.
Pot să analizez ce lipseşte, în patru puncte: părinţia, tehnologia, nerăbdarea şi mediul. Tinerii aceştia au crescut suferind de la părinţi strategii care au eşuat: [de pildă] li s-a spus că sunt speciali tot timpul, li s-a spus că pot orice vor în viaţă doar pentru că vor, unii au intrat la burse de merit nu pentru că au câştigat-o, ci pentru că părinţii lor au făcut plângere, unii au luat nota 10 nu pentru că meritau, ci pentru că profesorii n-au vrut să mai aibă de-a face cu părinţii. Unii copii iau medalii de participare – iei medalie că ai fost ultimul, ceea ce, bineînţeles, scade valoarea medaliei celor care au muncit din greu, persoana care a ajuns ultima se simtă jenată că a luat şi ea medalie, ceea ce o face să se simtă de fapt mai rău.
Deci acest grup de oameni absolvă şcoala, iau un serviciu, sunt aruncaţi în lumea reală, şi într-o clipă află că nu sunt speciali, că mama nu le poate obţine o promovare, că nu primeşti nimic dacă ajungi ultimul, şi că nu poţi avea ceva doar pentru că o vrei. Într-o secundă toată imaginea de sine s-a spart. Aşadar ai o întreagă generaţie care ajunge cu un respect de sine mult mai scăzut decât generaţiile trecute.
Celălalt lucru care se adaugă e că creştem într-o lume cu instagram şi facebook. Cu alte cuvinte ne pricepem la pus filtre asupra lucrurilor, suntem buni să arătăm lumii că „viaţa este uimitoare” – chiar dacă suntem deprimaţi. Toată lumea pare puternică, toţi par a se descurca de minune, dar realitatea este că au foarte puţină tărie şi că majoritatea nu se descurcă, aşa încât când cei mai în vârstă zic: „ce e de făcut?”, ei imediat zic: „păi, asta trebuie făcut”, dar ei nu au habar.
E o întreagă generaţie care ajunge cu un respect de sine mult mai scăzut decât generaţiile trecute, şi nu e deloc vina lor, decât că li s-au dat nişte condiţii nepotrivite.
Acum să adăugăm tehnologia. Ştim că implicarea în reţelele de socializare şi cu telefonul celular fac ca [creierul] să producă o endorfină numită dopamină. Aşa că atunci când primeşti un sms te simţi bine. Tuturor ni s-a întâmplat că ne simţim un pic trişti, un pic singuri, aşa că trimiţând 10 sms-uri la 10 prieteni te simţi mai bine, mai bine, mai bine – fiindcă te simţi bine când primeşti un răspuns; de aceea numărăm like-urile, de aceea mergem să verificăm de 10 ori. Iar dacă merge mai greu pe profilul meu de instagram încep să mă întreb: „oare am greşit cu ceva? Oare nu mă mai place nimeni?” Pentru copii e o traumă să fie dezprieteniţi pe internet. Ştim deci că primim dopamină, de aceea ne place, de acea ne tot întoarcem [pe net]. Dopamina este exact aceeaşi substanţă care ne face să ne simţim bine când fumăm, când bem şi când jucăm jocuri de noroc. Cu alte cuvinte, dă foarte foarte mare dependenţă. Avem restricţii de vârstă în ce priveşte tutunul şi alcoolul, dar nu avem nici o restricţie în ce priveşte folosirea internetului şi a telefonului celular, ceea ce e ca şi cum ai deschide dulapul cu băuturi şi i-ai zice fiului tău adolescent: hei, dacă te simţi aiurea fiind adolescent, uite aici… Da, asta e ce se întâmplă de fapt! O generaţie întreagă are acces la o substanţă care dă dependenţă şi e moleşitoare, numită dopamină, în timp ce traversează marele stres al adolescenţei – şi iată de ce e important: aproape toţi alcoolicii au descoperit alcoolul când erau adolescenţi. Când suntem tineri, singura aprobare de care avem nevoie este cea a părinţilor noştri, iar pe măsură ce trecem prin adolescenţă începem să avem nevoie şi de aprobarea celor de-o seamă. E frustrant pentru părinţi, dar foarte important pentru noi, pentru că ne permite să ne acomodăm înafara familiei într-o comunitate mai mare. E o perioadă foarte foarte stresantă din viaţă, şi în mod normal ar trebui să ne bazăm pe prieteni. Unii descoperă alcoolul şi efectele moleşitoare ale dopaminei care să-i ajute să treacă peste stresul şi anxietatea adolescenţei. Însă asta se gravează în creierul lor şi ulterior în viaţă când vor întâlni situaţii de stres nu se vor duce la o persoană, se vor duce la sticlă. Stres social, stres profesional, stres financiar, acestea sunt motivele principale pentru care alcoolicul bea. Iar pentru că oferim acces nelimitat la aceste tehnologii care dau dopamină, li se imprimă în ei, şi aceşti tineri, când cresc, nu ştiu să formeze relaţii profunde, cu sens. Chiar ei zic că multe din relaţiile lor sunt superficiale. Ei recunosc că nu se bazează pe prieteni, nu se încred în prieteni, că se distrează cu prietenii, dar ei ştiu că prietenii lor le vor da papucii imediat dacă va apărea cineva mai bun. Relaţiile profunde şi cu sens nu există pentru că ei niciodată nu exersează calităţile care le-a crea, şi, mai rău, nu au mecanismul de a suferi stresul, aşa încât atunci când apar probleme mai importante în viaţa lor, ei nu apelează la o persoană, ci la reţelele de socializare, la un aparat, la aceste lucruri care le oferă uşurare temporară. Ştim ştiinţific că oamenii care petrec mult timp pe facebook suferă de depresie mult mai mult decât cei care nu stau pe facebook.
Alcoolul în sine nu e rău, prea mult alcool e rău. Jocurile sunt distractive, prea multe jocuri devin periculoase. Nu e nimic rău cu social media şi celularele, rea este lipsa de echilibru. Dacă stai la cină cu nişte prieteni şi tot dai sms-uri cuiva care nu e acolo, asta e o problemă, e o dependenţă. Dacă ai o întâlnire cu nişte oameni pe care trebuie să-i asculţi şi să le răspunzi, iar tu pui celularul pe masă în faţa ta, (cu faţa în sus sau cu faţa în jos – nu contează), asta trimite un mesaj subliminal celor de faţă: “nu sunteţi aşa de importanţi pentru mine”. Iar faptul că nu-l poţi pune deoparte arată că eşti dependent. Dacă te trezeşti şi primul lucru pe care-l faci înainte să zici bună dimineaţa prietenului sau soţului tău, tu îţi verifici telefonul, ai o dependenţă. Ca toate dependenţele, în timp va distruge relaţiile, va costa timp, va costa bani, şi-ţi va face viaţa mai rea.
Deci e o generaţie cu respect de sine scăzut, fără mecanism de adaptare, şi care suferă de un simţ al nerăbdării. Vor satisfacţie imediată. Au crescut într-o lume în care totul e satisfăcut imediat. Vrei să cumperi ceva, intri pe amazon şi ajunge a doua zi. Vrei să vezi un film, te loghezi şi-l vezi. Vrei să vezi un program tv, imediat îl ai, nu trebuie să aştepţi cu săptămânile. Ştiu oameni care sar peste episoade, ca să se supradozeze cu toate episoadele odată, la finalul sezonului. Satisfacţie imediată. Vrei să te duci în oraş? Nici măcar nu trebuie să aştepţi să înveţi cum se face, cum să te porţi, ce înseamnă dacă zice da şi de fapt e nu, sau dacă zice nu şi de fapt e da, nu trebuie să te deranjezi, dai cu degetul pe ecran şi imediat – eşti cel mai tare, nici nu trebuie să mai înveţi mecanismele sociale! Tot ce vrei poţi avea absolutamente imediat. Satisfacţie imediată. Cu excepţia bucuriei muncii, tăriei relaţiei…, nu le ai pe acestea, care pentru tine sunt procese încete, întortocheate, mizerabile.
Tot întâlnesc tot felul de tineri minunaţi, superdeştepţi care tocmai au terminat şcoala, tocmai şi-au găsit un serviciu, stau cu ei de vorbă şi-mi zic: “cred că o să-mi dau demisia”. Îi întreb: “de ce?” Ei zic: „nu produc nici un impact”. Le zic: “eşti aici de 8 luni…!” E ca şi cum ar sta la baza muntelui, şi ceva abstract, numit „impact”, pe care vor să-l aibă asupra lumii, este în vârf. Ceea ce nu văd ei e exact muntele. Nu contează dacă urci muntele repede sau încet, tot munte e. Aşa că ce trebuie să înveţe această generaţie este RĂBDAREA. Că anumite lucruri care chiar contează, precum dragostea, împlinirea profesiei, bucuria vieţii, încrederea în sine, o abilitate, orice, toate aceste lucruri cer timp. Uneori poţi grăbi fragmente din ele, dar per total călătoria e grea şi lungă şi dificilă, şi dacă nu ceri ajutor şi nu înveţi aceste trăsături necesare, vei cădea de pe munte, sau, în cel mai rău caz, şi chiar vedem asta la această generaţie: o creştere a numărului de sinucideri, o creştere a morţilor cauzate de sopradozarea cu droguri, vedem tot mai mulţi copii nemaimergând la şcoală din cauza depresiei – toate acestea sunt lucruri de care nu s-a mai auzit. Este foarte rău! Iar în cazul cel mai bun, cel mai bun posibil, e ca o întreagă generaţie să trăiască fără niciodată a cunoaşte ce este bucuria, niciodată găsind împlinirea adâncă, doar vor luneca prin viaţă: „ – Cum te simţi? – Bine. – Cum e la serviciu? – Bine, la fel ca ieri. – Cum e relaţia ta? – Bine”. Asta e cel mai bun scenariu posibil. Ceea ce mă duce la punctul 4: mediul.
Luăm un grup de tineri fantastici, minunaţi, care n-au nici o vină, şi-i punem în medii corporatiste cărora le pasă mai mult de cifre decât de oameni, le pasă mai mult de câştigurile pe termen scurt, decât viaţa pe termen lung a acestei fiinţe tinere, le pasă mai mult de [câştigul pe] an decât de durata vieţii, îi punem deci în medii corporatiste care nu le ajută deloc stima de sine, care nu-i ajută să înveţe să coopereze, care nu-i ajută să treacă peste provocările lumii virtuale, care nu-i ajută să treacă peste nevoia de a avea satisfacţie imediată, care nu-i învaţă ce înseamnă sentimentul de împlinire pe care-l ai când ai muncit mult să ajungi undeva. Îi aruncăm în mediul corporatist şi ei dau vina pe sine înşişi, ei cred că e vina lor că nu se descurcă. Iar eu sunt aici să le zic că nu e vina lor, e a corporaţiilor, e lipsa totală de conducere bună în lumea de astăzi care îi face să se simtă aşa cum se simt. Nu-mi place s-o spun, dar toată vina şi responsabilitatea este a companiilor. „E greu să fiţi voi, dar n-avem de ales. Asta e situația. Aş vrea ca societatea şi părinţii să fi făcut o treabă mai bună”. Îi luăm pe copiii aceştia în firmele noastre şi noi trebuie să le facem treaba lor, noi trebuie să muncim mai mult ca să aflăm cum să-i facem să aibă mai multă încredere în sine, noi trebuie să găsim un mod ca să înveţe calităţile sociale care le lipsesc.
Ar trebui să nu existe nici un telefon în sălile de conferinţe. Nici unul. Asta nu înseamnă că stai cu telefonul în mână până în ultima clipă, când îl pui deoparte. Nu aşa se formează relaţiile. Relaţiile se formează cam aşa: „ – ce mai face tatăl tău? Am auzit că a fost în spital. – A, se simte foarte bine, mersi că ai întrebat. E acasă acum. – A, mă bucur. Uimitor. – Da, ştiu m-am speriat un pic”. Aşa formezi relaţii. „ – Hei, ai primit raportul acela despre…? – O, Doamne, nu. – Lasă, te ajut eu. – Chiar?” Aşa se formează încrederea. Încrederea nu se formează într-o secundă la un moment dat. Ce o formează este statornicia. Trebuie să creăm mecanisme care să permită aceste interacţiuni să se petreacă. În loc să facem asta, „textăm” încontinuu iar când începe şedinţa punem repede telefonul alături. Sau ne uităm încontinuu la el, iar dacă sună, zicem: n-o să răspund – de parcă mare favoare facem interlocutorului. Când ai ieşit la cină cu prietenii, eu aşa fac: ne lăsăm celularele acasă. Unul dintre noi poate aduce un telefon ca să sunăm undeva sau să facem o poză. Sunt idealist, dar nu sunt nebun. Alcoolicul de aceea scoate alcoolul din casă – pentru că nu poate rezista tentaţiei, n-are putere de voinţă, dar când scoţi tentaţia devine mult mai simplu. Aşa că atunci când zici cuiva: „nu-ţi mai verifica telefonul”, se vor uita la tine aşa… Uite, când mergem la toaletă, care e primul lucru pe care-l facem? Repede verificăm telefonul, că nu vrem să ne uităm în jur un minut jumătate…
Dacă dacă nu ai telefonul, pur şi simplu te bucuri de lume. Iar atunci se întâmplă ideile. Angajarea permanentă n-are cum să te lase să ai idei şi fantezie. Ideile se petrec atunci când mintea umblă liber, şi vezi ceva şi te gândeşti: poate aş putea face asta. Asta se numeşte inovaţie. Dar noi renunţăm la toate aceste clipe. Nimeni n-ar trebui să ne încărcăm telefonul lângă pat, ci în sufragerie. Scoate tentaţia, că dacă te trezeşti în toiul nopţii şi nu poţi dormi, n-o să-ţi mai verifici telefonul, ceea ce ţi-ar face insomnia mai rea, fiindcă telefonul e în sufragerie, eşti ok. O să zici: dar pe telefon am ceasul deşteptător. Cumpără-ţi un ceas deşteptător, costă 8 dolari. Îţi cumpăr eu unul”.