Dacă am presupune că Dumnezeu nu urăște păcatul, atunci ar trebui să acceptăm că de fapt nu este Dumnezeu. Pentru că, Dumnezeu fiind, se cuvine să urască păcatul, ca pe cel ce I împotrivește și Îl urăște cu ură care nu are sfârșit. Că Dumnezeu, după cum iubește nemărginit binele, tot așa de sigur este că urăște nemărginit păcatul și nimic altceva decât păcatul. Dacă Dumnezeu nu se bucură de cel necredincios, aceasta este numai pentru că acela păcătuiește, și în necredința lui ar fi dispus, dacă i-ar fi cu putință, chiar să distrugă pe Dumnezeu, sau cel puțin ar dori să Îl modifice pe Dumnezeu precum i-ar plăcea lui, adică şi-ar dori ca Dumnezeu să nu mai fie întreg-înțelept, ca să nu cunoască necurăția lui; ca Dumnezeu să nu fie sfânt, ca să nu se îngrețoșeze de greșelile lui; ca Dumnezeu să nu fie Atotputernic, ca să nu-l poată pedepsi. Și, precum zice Ioan Gură de Aur, păcătosul ar vrea ca Dumnezeu fie să nu poată, fie să nu voiască, fie să nu știe să-l pedepsească pentru păcatele lui. Deci păcătosul voiește să nu fie Dumnezeu [Atotputernic, Atotdrept şi Atotştiitor], pentru că el L-ar vrea neputincios, nedrept sau neînvățat, şi în acest fel păcătosul, pentru fărădelegile lui, se împotrivește lui Dumnezeu. Împotrivirea adusă de păcat lui Dumnezeu este un rău extrem de mare și veșnic, deoarece se împotrivește cu totul nemărginitului Împărat. Într-adevăr păcatul este și un mare rău pricinuit omului, atât pentru foarte marea vătămare suferită de păcătos însuși, cât și de aproapele, prin prejudiciile aduse persoanei, lucrurilor, numelui sau rangului lui, însă ceea ce face ca păcatul să fie mai mare decât toate răutățile este răul față de Dumnezeu.
O tîlcuire profundă la Psalmul 50 – Cuvios Anonim, 1774
Ed. Cartea Ortodoxă 2018, pag. 50