-noţiuni de cosmologie şi antropologie creştină-

Lucru înţeles prin simpla observaţie, Universul e sistem unitar. Simpla logică ştie că o creaţie unitară nu poate fi efectul hazardului, ci al unei Inteligenţe unice, pe care o numim Dumnezeu.

Conform Revelaţiei, adică a unei dezvăluiri făcute de El Însuşi, şi nicidecum ca rod al deducţiei sau al imaginaţiei umane, ştim că după ce a creat Universul imaterial (angelic) şi atemporal, Dumnezeu l-a creat şi pe cel material – „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul…”, adică prin faptul că a creat primul obiect material, pământul (format dintr-o miriadă de elemente chimice şi acoperit de un ocean planetar), şi cerul (spectrul globular care conţine toate galaxiile şi crugurile), a făcut un „început” adică a creat Timpul şi Spaţiul. Geneza primordială e deci reprezentată simbolic fie printr-un punct (fix) înconjurat de un cerc (lucru reflectat de obiectul material „atom” şi de obiectul imaterial „concept”), fie printr-o cruce, ale căror întretăiere simbolizează esenţa şi centrul. Crucea este motiv regăsit în arta străveche de pe toate meridianele, ca expresie a cosmologiei, iar pentru arta românească dacică, şi apoi creştină, este semnul predominant – de la costumele populare la mobilier, de la ceramică la podoabe de aur, de la dansurile iniţiatice la melodiile străvechi, totul (ca şi în celelalte culturi vechi) este o incifrare a cosmologiei sacre, geocentrice, în care omul este icoana nobleţii şi reprezentantul Creatorului în Univers.

După acel moment iniţial, Dumnezeu a creat, în ordine cronologică: lumina (fotonul),  tăria (bolta cerească pe care se mişcă stelele), uscatul (continentele), speciile vegetale, soarele, luna şi stelele, animalele de apă şi cele din aer, apoi animalele terestre. Geneza din nimic, geneza „pe categorii”, geneza ad hoc, sunt caracteristici ale actului creator, şi sunt mai inteligibile şi mai coerente decât teoria prin care actul genetic are nevoie de foarte mult timp sau de o supă primordială indefinită care se defineşte de la sine, etc. Dacă inteligenţa limitată a omului, creează (iveşte din „nimic”) simultan atât ideea cât şi forma, sau creează prin viziuni (străfulgerări imaginative) sisteme complete, atunci prin deducţie logică, o Inteligenţă infinită creează cu infinită uşurinţă o simultaneitate de idei şi forme, esenţe şi substanţe, sisteme şi realităţi, precum şi afirmă cosmologia fizicii moderne. Iraţionalitatea cosmologiei atee moderne prezintă ca dumnezei Timpul, Materia, Energia, Mişcarea, şamd, adică prezintă părţi ca fiind întreguri, iar elucubraţiile nu pot fi respectate, chiar dacă au devenit dogme de stat.

Ca încununare a complexităţii tuturor creaţiilor, Dumnezeu a creat Omul (Bărbatul), „după chipul şi asemănarea Lui”, dăruit cu reflectările calităţilor divine: minte, cuvânt şi duh – o structură unitar-treimică, căruia i-a pus numele ADAM, nume-anagramă a celor patru direcţii, simbol al atotcuprinderii, reprezentat tot prin cruce.

Lui Adam i s-a oferit cinstea de a numi toate lucrurile create, numele fiind cuvinte ce definesc rostul (de aceea a elimina numele şi a pune numere este a desacraliza esenţa). Adam, în prima lui lucrare – care nu e nicidecum muncă fizică, ci efort de inteligenţă – s-a dovedit şi chip şi asemănare a Creatorului (care este Minte-Cuvânt-Duh), şi profet, căci a văzut (teoretizat) şi afirmat (mărturisit) intenţia divină din toate făpturile.

Însă unicitatea primului om însemna şi singurătate. Ca omul să nu sufere această stare nefirească, Dumnezeu i-a creat lui Adam un asemănător. Adormindu-l, din „coasta lui”, adică din inimă, din afect, din DORUL lui (locul inimii, conform Revelaţiei, este locul din piept unde se află locul puterii cuvântătoare şi al puterii de a iubi) a creat o altă fiinţă umană, tot „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, tot dotat cu minte-cuvânt-duh ca şi Adam: pe femeie. Femeia este creată diferit şi ca modalitate de creaţie, şi ca model estetic, menind o tainică sinergie între cele două făpturi umane.

Cele două genuri umane sunt create libere şi se reflectă liber în sfere aptitudinale. Conform Creştinismului, bărbatul şi femeia sunt universuri de o măreţie indefinibilă şi cu neputinţă de înghesuit în tipare comportamentale. Conform celei mai emancipatoare doctrine cunoscute de istoria omenirii – Creştinismul, atât bărbatul cît şi femeia, de orice neam şi de orice rasă, au fost create de Hristos cu aceleaşi valenţe şi potenţe spirituale, din moment ce sunt de aceeaşi categorie creaţională (OM), chiar dacă din punctul de vedere al trăirilor, al fenomenologiei percepţiilor lăuntrice spirituale, ei se raportează la Creator şi la Creaţie în moduri specifice şi definitorii. Spiritual vorbind, bărbatul şi femeia sunt creaţii complementare, co-dependente şi non-interşanjabile. Biofizic vorbind, deşi trupurile celor două genuri sunt mult asemănătoare ca structură şi funcţii, diferenţa fundamentală este reflectarea, în trupurile lor, a procesului iniţial de geneză, atît al celui prin care au fost creaţi, cât şi al celui prin care prin ei creează Dumnezeu alţi oameni. Este inacceptabilă ideea de „superioritate” a unui gen asupra altuia. Gândirea creştină este: genurile sunt egale ontologic, gnoseologic şi soteriologic şi complementare fenomenologic.

Să ajute Dumnezeu pe fiecare om să-şi împlinească prin har rostul lui divin. Amin.

Vezi şi continuarea aici: ghid de antropologie creştină

Mai pe larg despre genurile umane, aici.