[Vezi prima parte a preliminariilor noastre despre antropologia postmodernă, aici.]

Identitatea semnifică „cine eşti”. O esenţializează într-un simbol. Un om nu se reduce la o definiţie, la fel cum infinitul nu se poate reduce la o fracţie. Omul nu s-a putut niciodată identifica doar cu o parte a Creaţiei, nici chiar cu întreaga Creaţie, toate sunt cuprinse în om, dar nimic nu-l cuprinde. Însă azi, în plin elan nihilist, asfixiat de activismul sforăitor al unei contra-antropologii, apare “omul abstract”, cubist, construit din incongruenţe, care ca-ntr-un fel de suicid al raţiunii vrea să încapă în cea mai mică pătrăţică imaginabilă, identificîndu-se numai cu o funcţie biologică. Metaforele, personificările, hiperbolizările, analogiile, şamd, se aplică şi se respectă în domeniul imaginarului, al filosoficului, al poeticului. Ce e astăzi nou e intenţia de impunere a unor astfel de viziuni despre sine la nivel juridic şi academic, într-un curent cultural totalitar.

În orice domeniu (filosofie, artă, ştiinţă) genul este sfera intermediară între individ şi specie, şi este deci o noţiune comprehensibilă, nu determinată raţional. Stereotipiile, adoptate de vulg în urma asiduităţii cu care sunt promovate de mode culturale, sunt construite de aceleaşi minţi sfidătoare care le contestă pentru anarhie, însă nici un om viu în spirit şi inimă nu se identifică prin atari paradigme. Astfel, soluţia practică a regăsirii de sine a omului confuzionat de stereotipii este renunţarea la ele, nu combaterea lor prin adăugarea altor stereotipii, inverse, lucru care nu face decît să le dea gir şi putere ambelor de a fărîmiţa şi mai mult fiinţa căutătoare.

Nu genul este un construct social, (concretul biologic îl atestă!), ci identitatea de gen, o identitate reducţionistă, disipantă, un avatar pentru o distopie. Făuritorii anarhiei globale (climat care să justifice controlul total) fac din diversitate motiv de învrăjbire pînă la crimă. Ideologii identităţii de gen n-au nici cel mai mic interes pentru persoana umană, cum nici predecesorii lor nu au avut; singurul criteriu pe care-l respectă este numărul de victime care să-şi irosească şansa de a exista trudind sisific ca să-şi ucidă spiritul, gîndul, sufletul, autenticul, frumosul, realul, simbolul, idealul.

Omule modern -ostracizat, dezavuat, centrifug- te strigi pe sineţi, te cauţi înafara ta, te sfieşti de tine şi totuşi nu de virtualizarea ta, te temi să fii scindat pe dinăuntru, micşorat de sisteme, judecat de alte conştiinţe, strivit de gînduri, sfîşiat de vise… Dumnezeu nu te-a menit frămîntărilor şi absurdului, luptei cu morile de vînt, ci fericirii. Fericirii veşnice. Fericire care se cîştigă prin cunoaşterea de sine, iar cunoaşterea implică raportare la Absolut, nu relativizare pînă la anihilare. Regăsirea, integritatea şi plenitudinea, trăirea cu toată fiinţa a întregimii fiinţei tale, nu poate fi niciodată rezultatul unei ideologii, fiindcă ideologia reduce, nu întregeşte. Numai dragostea întregeşte. Şi cine oare te iubeşte mai mult decît Făcătorul tău? El nu te-a făcut doar pe tine „altfel”, ca să te chinuie că eşti, ce eşti şi cum eşti; El ne-a făcut PE TOŢI altfel – unici, irepetabili, ireductibili. Fiecare dintre noi este „altfel” decît toate miliardele de oameni care au trăit vreodată. Unicitatea ta, diferenţa ta, ar trebui să te bucure.

Te simţi “cumva nelalocul tău” în trup? Şi noi, toţi ceilalţi! De-a lungul istoriei omenirii, sentimentul că sufletul e altfel, de altă natură decît trupul, şi că sufletul nu poate încăpea în el, a fost cunoscut de toate culturile şi neamurile lumii. Nu e o descoperire modernă. E însăşi dovada că ai un suflet nemuritor. E dovada unei nelinişti metafizice pe care Eliade a numit-o religiozitate. Nici un om nu e lipsit de ea, doar că unii, mergînd pe firul raţiunii, ajung la Unicitatea principiului Creaţiei (aflînd Pacea); alţii, mergînd pe firul emoţiilor ajung la o cvasipoetizare (accentuîndu-şi neliniştea); alţii, mergînd pe firul senzaţiilor, ajung să se destrame dialectic (îşi ies din minţi). Fiecare-şi experiază religiozitatea în mod unic, personal, tainic, indiferent dacă-şi face religie dintr-un sistem teologic, dintr-unul filosofic sau dintr-un obicei al plăcerii. Ba, azi, vorba lui Eliade, „asistăm la înflorirea misticii tractorului”. Omul sacralizează ce consideră  a fi pentru el cel mai important – pentru unii Dumnezeu, pentru alţii Eul, pentru alţii trupul… Dacă nu te identifici cu trupul (nici noi, noi toţi, omenirea!), de ce-i ceri imposibilul? E cel mai complex sistem biologic din toată creaţia, dar are limitele lui. Limitele materiei au rostul de a demonstra nemărginirea spiritului. Numai spiritul te exprimă, te realizează, numai prin el te poţi cu adevărat identifica.

Te simţi stingher pe pămînt? Şi noi, omenirea toată! Şi asta nu pentru că planeta noastră nu ne-ar fi un acasă atît de uluitor, de frumos, de divers, de primitor şi bun, ci pentru că sufletul prin natura lui este de dincolo de lume, nemuritor, iar omul călător pe pămînt şi muritor. Acasă, acel loc sufletesc în care te simţi iubit, este orice om, sentiment, idee, care-ţi aminteşte menirea şi nemurirea ta. Acasă este Neamul tău, Ţara ta, Limba ta, Credinţa ta. Adevăratul Acasă este Cerul din tine. Toate acestea încă există, încă te aşteaptă, încă îţi sunt identitare.

Suferi că lumea nu te înţelege, nu te acceptă? Dar pe cine înţelege? Pe cine acceptă? Oamenii se organizează coeziv după valoarea pe care o consideră fundamentală: Raţiunea (pe care se întemeiază cunoaşterea şi cultura), Firea (Natura, pe care se întemeiază existenţa speciei, familia şi statul/naţiunea) şi Păcatul (care le decimează pe cele două dinainte). Cei asemenea iubesc pe cei asemenea. Să nu-ţi imaginezi că eşti singurul om care suferă, sau că suferinţa ta e mai importantă decît a altcuiva! Suferinţa FIECĂRUIA este la fel de importantă – pentru cel ce o trăieşte, pentru societate, pentru Dumnezeu. Înainte de a te considera victima existenţei, caută să te consideri privilegiat de a exista, şi sentimentul victoriei îţi va reda demnitatea din gînd şi din privire.

Eşti bărbat, dar „simţi că eşti, de fapt, femeie”? Atunci de ce jigneşti femeia, reducînd-o tocmai la constructele sociale pe care zici că le abhori? Femeia e o taină, o splendoare, o lume de farmec pe care toată arta şi literatura lumii n-au putut-o pricepe, iar tu crezi că a purta tocuri, unghii false şi machiaj înseamnă feminitate? Cît dispreţ faţă de femeie arăţi de fapt, echivalînd-o tocmai cu ce ea nu este, tocmai cu ce e artificial şi fad… Sau, eşti femeie, dar „simţi că eşti de fapt bărbat”, şi, cu duritate de comportament şi de limbaj defilînd în uniforma proletară crezi că te-ai transformat într-un „el”? Cîtă lipsă de consideraţie, ba chiar şi de imaginaţie faţă de cea mai misterioasă fiinţă din univers! De cîtă delicateţe, jertfelnicie, cuprindere a cunoaşterii, mărinimie şi măreţie este capabil Bărbatul, iar tu-l vezi ca pe o umbră grosolană…

Latura feminină din sufletul bărbatului şi latura masculină din sufletul femeii sunt fireşti, resimţite de toţi oamenii, ele sunt rezonanţele întregitoare ale identităţii alteritare. Aperceperea laturii alteritare este dovada faptului că sufletul ajunge la înţelegerea sa ca un tot prin completarea trăirilor sale în mistica sa unire (nunta, familia naturală, legea firii). Însă respingerea laturii identitare (a genului natural, cu care te-ai născut) şi tinderea exclusivă de identificare cu genul opus nu este “o genă”, un fatum, o tragedie rezervată unei elite progresiste, este o fascinaţie cu necunoscutul, o respingere a sinelui, pe scurt, o profundă lipsă de dragoste care din metafizic se traduce în trup şi în social.

Ca şi coeficientul de inteligenţă, calităţile sufleteşti nu sunt exclusive genului! Există, bineînţeles, o structură psihică aparte, reprezentativă fiecărui gen, precum şi o aferentă preponderenţă a anumitor calităţi, diferenţe atît de profunde că nu se pretează la nici un mimetism/ histrionism, însă şi Bărbatul, şi Femeia au sufletul apt pentru TOATE calităţile. Şi Femeia are curaj, viziune, spirit ştiinţific. Şi Bărbatul are gingăşie şi sensibilitate, simţ estetic. Însă, dacă vrei să vezi numai aspectul material, cum să mai distingi particularităţile sufleteşti ale celor două ipostaze umane, sau faptul că spiritul n-are împărţire în genuri, nici limite? Iar dacă nu e limitat de propriul suflet, nici de propriul trup, cum o să fie limitat sau inventat de societate!? Reducţionismul este o utopie degenerativă, cale sigură spre dispariţia Persoanei, Familiei, Neamului, Speciei.

Omul, ca prototip, ca ipostas, are aceleaşi posibilităţi de realizare spirituală indiferent de apartenenţa la rasă sau gen, din moment ce orice om are CONŞTIINŢĂ, iar prin respectarea acesteia se ajunge inevitabil la Adevăr. Revelaţia Adevărului, axialitatea Sa recunoscută prin Raţiune, duce inevitabil la necesitatea şi dobîndirea Sfîntului Botez. Orice om, indiferent de păcătoşenia lui, e primit de Dumnezeu cu condiţia  întoarcerii cu faţa către El. În istorie şi în omenire aceasta este singura egalitate posibilă şi realizată: egalitatea posibilităţii de a fi îndumnezeit prin Hristos. Egalitatea de cinstire între bărbat şi femeie, între rase, între neamuri, între vîrste, între îndeletniciri este realizată doar în Biserică. Identitatea Creştină este în cel mai armonios mod supra-identitară, pacificînd, fraternizînd, înaripînd toate neamurile, fără să le anuleze identitatea socială şi individuală, ci dimpotrivă, cristalizînd-o pînă la strălucirea diamantină care bucură, alină, fertilizează, înalţă cunoaşterea şi viaţa pe pămînt.

Ca efect invers al preocupării omului modern de a fi plenar, de a-şi regăsi întregimea şi autenticul, ieşind din ruinele ofensivei atomizante, ideologia marxistă impune azi, în detrimentul omului însuşi, al societăţii şi al cunoaşterii, o variantă a omului redus pînă la …nimic: omul abstract, model al identităţii depersonalizate. Răspuns antihristic la setea de sens şi de absolut al omului din toate timpurile, reeducarea contemporană a fiinţei umane în întregul ei nu doar demontează şi reasamblează conceptele filosofice, politice, religioase şi culturale care nu convin regimului, ci caută să nege pînă şi evidenţa unanim cunoscută a simţurilor – cum este demersul antiuman al identităţii de gen.

În loc de un catharsis, de o edificare, de o asumare, oferite realmente de Hristos, ideologia uber-relativistă „oferă”, ca oarecînd „visul de aur”, un miraj amar – aceasta este marea nedreptate făcută de ideologi celor ce se caută pe sine nu în sine, nu în gîndire, nu în iubire, nu în ştiinţă, ci în nimic altceva decît în modă. Cu cîtă înţelegere şi tristeţe priveşte Cel ce a creat pe fiecare, Cel ce cunoaşte strigătul şi minunea fiecăruia, faptul că Îi este refuzat Darul – împlinirea fiinţială – de cei pe care i-a zidit cu atîta iubire! Cine refuză un asemenea Dar, cine fuge de împlinire? Fiecare dintre noi, cînd la suferinţa vieţii respingem simplitatea soluţiei pe care El ne-o dă.

Ai obosit de atîtea nelinişti? Ai obosit de atîtea mode? Ai obosit de atîtea hăţişuri ideologice? Ascultă glasul Iubirii Blînde şi Infinite: „Veniţi la Mine, voi, cei osteniţi de înfrigurările însingurării şi împovăraţi de neadevăr, şi Eu vă voi da odihnă!”

La pomenirea Sfîntului Ioan Cassian şi al Sfîntului Gherman al Dobrogei, 28 Februarie 2018,
Mănăstirea Petru Vodă