“Oricine moare, moare în două feluri. El poate să moară din momentul în care s-a născut. În cazul acesta, toată viaţa lui nu este decât o epuizare lentă a rezervei de viaţă cu care a venit pe lume. Un om însă mai poate să moară şi altfel: poate să înceapă să moară din momentul în care şi-a ratat mântuirea. Avem deci, în afară de oamenii aceştia care încep să moară din momentul naşterii lor – şi care mor încetul cu încetul, se sting aşa ca o feştilă la care se isprăveşte seul -, avem un alt fel de oameni care, dintr-un preaplin al fiinţei lor, încearcă să depăşească limitele condiţiei umane. Această condiţie umană, evident, presupune anumite limite ce trebuie desluşite prin acte de trăire până la o anumită linie. Acela care trece dintr-un preaplin peste această linie încetează deci să existe în condiţia umană; trece dincolo, trece în eternitate şi este mântuit. Iar cine trece în eternitate şi este mântuit, acela nu mai face metafizică, nu mai are nevoie să facă metafizică, el nu mai are nimic de spus oamenilor care au rămas dincoace. Dar cine a încercat această trecere în eternitate şi a ratat-o, acela trece înapoi, cade înapoi în condiţia umană; şi din acel moment începe să moară. Dar iarăşi: în momentul în care el începe să moară, el a cuprins deja în experienţa lui toată experienţa posibilă. În acel moment deci, el are la îndemână suficiente elemente pentru a construi acea viziune de ansamblu, acea viziune totală a existenţei care este metafizica – o preocupare pur omenească a acelora care şi-au ratat mântuirea şi care încearcă să se echilibreze în existenţă, în condiţia aceasta umană, printr-o înţelegere totală şi armonică a existenţei. Metafizica nu duce la mântuire, cum duce de pildă experienţa religioasă; ea duce numai la împăcare.

Existenţa individului ar fi mai degrabă condiţionată de existenţa unităţii colective din care el face parte. Şi atunci, trebuie să spunem că activitatea metafizică, soluţiile pe care eu le dau, soluţii care trebuie să se verifice, să explice, să lămurească experienţa mea, nu sunt propriu-zis soluţii ale mele, ci soluţii ale noastre. Nu pentru că nu aş fi gândit eu, ci pentru că ele se raportează la o experienţă care nu este a mea, ci a colectivului din care eu fac parte. Şi atunci, eu care formulez într-un anumit moment o soluţie metafizică, tocmai prin faptul că eu însumi nu exist, prin faptul că eu nu mă definesc decât în funcţie de colectivul acesta şi nu lucrez decât pe baza experienţei colectivului, eu nu fac decât să formulez ceva care nu este numai al meu, care nu-mi aparţine numai mie. Orice soluţie metafizică dată de un om normal, de un individ care trăieşte adică în mod complet solidaritatea cu colectivul din care face parte, orice asemenea soluţie metafizică nu este o soluţie individuală. Evident, colectivul acesta este el însuşi un fapt istoric, îşi are timpul lui şi locul lui, aşa încât soluţia aceasta va păstra şi ea marca timpului şi a locului; dar ea nu va mai fi o soluţie de o relativitate, principial vorbind, infinită. Această colectivitate care este izvorul, aş zice, al experienţei mele personale, este încă o încercuire la infinitatea posibilităţii soluţiilor metafizice.

Un individ care îşi duce viaţa lui normală este în chip absolut legat de anumite condiţii, el nu poate să gândească metafizic în afara colectivului din care face parte, individul nu poate să gândească în afară de experienţa pe care o are. Şi experienţa aceasta pe care o are el este o experienţă, aş zice, aproape absolută; ea poate fi modificată într-o oarecare măsură, dar numai într-o oarecare măsură. Şi ceea ce modifică această experienţă nu sunt aşa-zisele „forţe individuale”, ci numai, într-un chip aş zice misterios, ceea ce numesc eu istorie. Ceea ce se întâmplă în afară de noi şi cu noi, se întâmplă în istorie. Istoria se întâmplă; nu cineva face istoria, ci istoria se face. Se întâmplă aşadar un eveniment în istorie exact în acelaşi fel în care se face ziuă sau se înnoptează. Istoria este o realitate care mă depăşeşte pe mine, o realitate pe care eu nu o pot croi, nu pot vedea dincolo de ea. Întru cât am o activitate metafizică, nu pot să depăşesc istoria. Istoria reprezintă pentru orice metafizician un absolut. De aceea, soluţia metafizică este relativă considerată în istorie, dar ea nu poate fi relativă – sau relativitatea ei este foarte aproximativă în ceea ce îl priveşte pe individ.

Nae Ionescu – Curs de metafizică 1937 (prelegerea de deschidere), Ed. Roza Vânturilor 1999