În credinţă era statornic şi dreptcredincios; căci nici cu schismaticii meletieni nu s-a împărtăşit vreodată, ştiind din început viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă; nici cu maniheii sau cu alţi eretici nu a vorbit cândva prieteneşte, decât numai cu gândul de întoarcere a lor către buna credinţă, poruncind tuturor să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor, căci vătămare şi pierzare pricinuieşte sufletului.

Deci astfel ura erezia arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă să n-o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el, cercetându-i şi cunoscând că sunt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicând că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şarpelui. Iar odată, minţind arienii că tot aceleaşi le cugetă şi el, precum le cugetă şi ei, el s-a tulburat şi s-a mâniat asupra lor.

După acestea, fiind rugat şi de episcop şi de toţi fraţii, s-a pogorât din munte şi, intrând în Alexandria, i-a ocărât pe arieni, zicând că eresul lor este cel mai de pe urmă şi că acesta este înainte-mergătorul lui Antihrist. Şi învăţa pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că S-a făcut din cele ce nu sunt, ci că este de-a pururea vecuitor Cuvânt şi Înţelepciune a fiinţei Tatălui. Pentru care şi păgânesc lucru este a zice, că “a fost o vreme, când nu a fost”, căci de-a pururea Cuvântul a fost şi este împreună cu Tatăl.

„De aceea, zicea el, să nu aveţi nici o împărtăşire cu prea rău-credincioşii arieni, că nu are nici o împărtăşire lumina cu întunericul. Voi, crezând bine, sunteţi creştini, iar aceia numind «zidire» pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care S-a născut din Tatăl, cu nimic nu se deosebesc de păgâni, slujind zidirii mai vârtos decât lui Dumnezeu Ziditorul. Şi să credeţi că chiar toată zidirea se mânie asupra lor, fiindcă pe Ziditorul şi Domnul tuturor, prin Care toate s-au făcut, pe Acesta îl numără împreună cu făpturile”.

Deci, toate popoarele se bucurau auzind pe un bărbat ca acesta anatematizând eresul cel luptător de Hristos al arienilor. Şi toţi cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, şi elinii, şi chiar cei ce se numesc popi ai lor veneau la biserica creştinească, zicând: „Ne rugăm să vedem pe omul lui Dumnezeu”. Căci toţi îl numeau astfel pe dânsul şi acolo pe mulţi i-a curăţit Domnul de diavoli printr-însul şi i-a vindecat pe cei vătămaţi la minte. Mulţi încă din elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrânul, crezând că se vor folosi. Deci atâţia creştini s-au făcut în acele puţine zile, cât a zăbovit el acolo, câţi ar fi văzut cineva într-un an făcându-se. Apoi unii din popor, socotind că se tulbură şi se teme [de păgîni şi de duhurile păgîneşti], pentru aceasta îi depărtau de la dânsul pe toţi; iar el netulburându-se, zicea, că: „Aceştia nu sunt mai mulţi decât acei diavoli cu care ne luptăm în munte”.

(din Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, scrisă de ucenicul său, Sfîntul Athanasie cel Mare – dogmatistul Sinodului I Ecumenic de la Nikeia)