În capitolul 25 al Scării sale, Sfîntul Ioann Scărarul nu vorbeşte despre smerenie, ci despre smerita cugetare. Numerele din text sînt numerele comentariilor (scoliilor), care se găsesc la sfîrşitul capitolului.

CUVÎNTUL AL DOUĂZECI ŞI CINCILEA
Despre preaînalta smerita-cugetare, pierzătoarea patimilor, care prin nevăzută simţire înlăuntru se face

Cel ce vrea a povesti prin cuvînt văzut (1) pentru simţirea şi lucrarea dragostei Domnului chiar, şi a smeritei cugetări după cuviinţă, şi a fericitei curăţenii după adevăr, şi a strălucirii lui Dumnezeu luminat, şi a fricii Lui nemincinos, şi a adeveririi celei deplin a inimii curat şi lămurit, şi i se pare cum că pe cei negustaţi dintru aceasta prin tîlcuirea cea pentru unele ca acestea îi luminează, asemenea oareşce face bărbatului celui ce vrea, pe cei ce n’au gustat mierea niciodată, pentru dulceaţa ei prin cuvinte şi prin asemănări să-i înveţe. Dar cel al doilea înzadar voroveşte, ca să nu zic că bîrfeşte. Iară cel dintîi ori neiscusit întru a sa povestire este, ori de slava deşartă prea subţire se batjocoreşte.
Au pus înainte cuvîntul acesta, spre cercare, o vistierie care în vase de lut, iară mai vîrtos în trupuri este pecetluită, şi care de tot cuvîntul cu feliurimea rămîne necunoscută, şi pe singură scrisoarea cea deasupra necuprinsă avîndu-o, multă şi nemărginită cercare şi osteneală dă celor ce prin cuvînt o caută. Şi se află zicerea aşa: Sfînta smerenie.
Cîţi cu Duhul lui Dumnezeu se poartă (2), aceştea împreună cu noi la gînditul acesta şi preaînţeleptul soboraş adune-se, Table ale cunoştinţei celei de Dumnezeu scrise împreună cu dînşii cu mîini gîndite aducîndu-ne. Şi ne-am adunat, şi ne-am întrebat, şi am cercat putearea cinstitei scrisorii-deasupra. Şi unul o zicea: Deasă uitare a isprăvilor. Iară altul: Ca decît toţi cel mai de pe urmă şi cel mai păcătos pe sine să se socotească. Iară altul: Cunoştinţă a minţii de neputinţa şi de slăbiciunea sa. Altul: A apuca mai-nainte pe aproapele întru întărîtări, şi întîiu a răsipi pe mînie. Altul iarăşi: Cunoştinţă a Darului şi a milostivirii lui Dumnezeu. Altul: Simţire a sufletului celui zdrobit, şi a voii sale lepădare.
Iară eu pe toate auzindu-le, şi întru sinemi pe acestea cu chibzuire şi cu trezvire cercîndu-le întru sinemi, pe fericita simţire a aceia prin auz n’am putut să o învăţ. Pentru aceea şi eu, cel mai de pe urmă decît toţi, ca un cîine, din sfărîmiturile measii care cădea din gurile cunoscătorilor şi fericiţilor acelora adunîndu-le, pentru aceasta dînd hotărîre, am zis:
Smerita cugetare este dar nenumit al sufletului (3), numai de aceia singuri bine numit, carii prin cercare şi cu iscusul l-au luat: netîlcuită bogăţie, numire şi dăruire a lui Dumnezeu. Că învăţaţi-vă dela mine (Mt. 11: 29), zice, nu dela Înger, nu dela om, nu din carte: ci dela mine, dintru împrietenirea şi strălucirea şi lucrarea mea ceea ce este întru voi. Că sînt blînd şi smerit cu inima, şi cu gîndul, şi cu cugetul, şi veţi afla odihnă de războae, şi uşurare de gînduri sufletelor voastre.
Alta este privirea cuvioasei viei acesteia, încă în iarna patimilor fiind, şi alta în vremea primăverii deacia şi a roadelor, şi alta în vremea secerişului faptelor bune: deşi întru o veselie şi întru o aducere de roadă toate privirile ei se adună. De unde şi pe ale sale ca pe nişte închipuiri şi seamne ale roadelor le are.
Căci cînd va înceape să înflorească întru noi pe strugurii cuvioasei acesteia, îndată urîm cu dureare toată slava omenească şi lauda. Şi pe mînie şi pe iuţime dintru înşine o surghiunim. Iară după ce sporeşte înainte împărăteasa aceasta a faptelor bune, cu vîrsta cea duhovnicească, în sufletul nostru, întru nimic, iară mai vîrtos întru urîciune pe toate bunătăţile cele ce se fac de noi le socotim, şi ni se pare cum că în fiecare zi mai mult adăogăm la sarcina păcatelor întru necunoscută răsipire. Iară pe bogăţia dumnezeeştilor daruri celor ce vin întru noi, ca pe o adăugire de mai multă muncă, ca unii ce nu sîntem vrednici de dînsele, o presupunem. Pentru aceea atuncea mintea noastră şi rămîne nejefuită, în punga smereniei pe sine încuindu-se, pe sunete numai şi pe jucăreile furilor auzindu-le, şi de nici unul dintru aceştea a fi supărată neputînd, fiindcă smerenia este cămară nebiruită şi nejefuită. (4)
Deci pentru înflorirea şi sporirea cea mică a dea pururea înfloritului rod al aceştii fapte bune, prin scurte cuvinte am îndrăznit a filosofi. Dar ce deacia este celeanchiul cel desăvîrşit al sfinţitei acesteia, pe Domnul, cei ce sînteţi prieteni ai Domnului, întrebaţi-l.
Deci pentru mărimea cuvioasei acesteia, a zice nu este cu putinţă, iară pentru feliurimea a grăi, mai cu neputinţă: dar, cu toate acestea, pentru osebirea ei, după înţelegerea ceea ce de sus au întrat întru noi, a zice ne vom ispiti.
Deci pocăinţa cea grijilivită şi amărunţită, şi plînsul cel curăţit de toată întinăciunea, şi preacuvioasa smerenie a celor noi-începători, atîta deosebire şi desluşire unele de altele au, cîtă are aluatul şi făina de cătră pîine. Că se zdrobeşte sufletul şi se supţiază prin pocăinţă adevărată: şi se uneşte oarecum, şi ca aşa să zic, împreună se frămîntă cu Dumnezeu prin apa plînsului celui nemincinos. Dintru care şi aprinzind pe focul Domnului, pîine se face, şi se întăreşte fericita smerenie cea nedospită şi nefudulită. De unde şi ca întru o puteare, şi întru o lucrare, şi prin sine adunîndu-ne preacuviosul acesta în trei împletitul lanţ, iară mai vîrtos curcubeu (5), are oarecum pe ale sale şi lucrările şi osebirile. Şi pe semnul care ai fi zis că-l are una, pe acesta ai fi putut afla că se face cunoaşterea şi a aceialalte.
Pentru aceea şi în scurt pe cea zisă prin dovadă mă voi ispiti să o adeverez şi să o întăresc. Că osebirea a bunei acesteia şi vrednicii de laudă treimi, cea întîiu şi mai aleasă, este primirea cea prea cu bucurie a necinstirii, care cu mîini deşchise ale sufletului o aşteaptă şi o îmbrăţişază pe aceasta ca pe una ce încetează şi de tot arde boalele sufletului, şi păcate mari. Iară a doa osebire a ei este pierzarea de istov a toată mînia, şi smerenie întru domolirea mîniei acesteia. Iară a treia treaptă prea bună este necredinţă credincioasă a lucrurilor sale celor bune, şi poftire de necontenită învăţătură.
Sfîrşitul al legii şi al Prorocilor este Hristos, întru dreptate fiecăruia celui ce creade. Iară sfîrşitul patimilor celor necurate este slava deşartă şi mîndria fiecăruia celui ce nu ia aminte. (6) A cărora surpătoare fiind gîndita aceasta cerboae, păzeşte pe împreună-vieţuitoriul său neprimitor de tot veninul cel de moarte aducător. Că unde întru aceasta venin de făţărnicie se arată? Unde de grăirea de rău? Unde vreun şarpe în cuib se ascunde, şi nu mai vîrtos din pămîntul inimii la iveală scoţindu-se, se omoară şi se cheltuieşte? Întru această unire şi împreunare nu este arătare de urîciune, nu chip de grăire-împrotivă, nu miros de nesupunere, dacă nu ar fi undeva cuvîntul pentru credinţă. (7)
Cel ce cu aceasta ca cu o mireasă s’au unit este lin, blînd, leasne umilit, milostiv, mai mult decît toţi domol, vesel, bine supus, nemîhnicios, priveghitor, nepregetător. Şi ce se cade multe a zice? Nepătimaş. Fiindcă întru smerenia noastră ş’au adus aminte de noi Domnul, şi ne-au izbăvit pe noi de vrăjmaşii noştri (Ps. 135: 23-24), şi de patimile, şi de întinăciunile noastre.
Monahul smerit-cugetător nu va iscodi mult pe cele negrăite: iară cel mîndru mult va iscodi judecăţi.
Dracii, pe oarecarele din fraţii cei prea cunoscători, aievea înaintea ochilor stîndu-i, l-au fericit, iară el, preaînţeleptul, a zis cătră dînşii: Dacă de a mă lăuda pe mine în sufletul mieu aţi fi încetat, dintru ducerea voastră ca un mare oarecarele pe sinemi m’aş fi socotit că sînt; iară dacă lăudîndu-mă nu veţi conteni, dintru lauda voastră pe a mea necurăţenie o voi cunoaşte. Că necurat este înaintea Domnului tot cel înalt cu inima. Deci ori duceţi-vă, şi iată eu mare m’am făcut; ori lăudaţi-mă, şi prin voi eu smerenie căştig. Şi spăimîntîndu-se ei de nedomerire, nevăzuţi s’au făcut.
Nu fie sufletul tău stearnă a apei acesteia de-viaţă-făcătoarei, care uneori o izvoraşte pe aceasta (8), iară alteori iarăşi, de arşiţa slavei deşarte şi de înnălţare, seacă: ci izvor de nepătimire, rîu de sărăcie dintru dînsa totdeauna izbucnind. Cunoaşte, o, iubite, cum că văile înmulţesc grîul, şi pe rodul cel duhovnicesc întru dînsele. Văi este sufletul cel smerit, între munţi, între osteneale şi în faptele bune, care neîngîmfat de-a pururea şi nemişcat petreace.
Nu am postit, nu a priveghiat, nu pe jos m’am culcat: ci m’am smerit, şi degrab şi în scurt Domnul pe mine m’au mîntuit (Ps. 114: 5).
Pocăinţa ridică, iară plînsul bate în uşa Ceriurilor, iară cuvioasa smerenie deşchide. Iară eu zic, şi mă închin Treimei întru o unime, şi unimei întru Treime. (9)
Pre toate cele văzute le luminează Soarele, şi pe toate cele cu socoteală lucrate le întăreşte smerenia. Nefiind de faţă lumina, toate rămîn întunecate; şi nefiind de faţă smerita cugetare, toate ale noastre sînt deşarte.
Un loc este întru toată zidirea, care numai o dată au văzut Soarele; şi un gînd, de multe ori, pe smerenie o au născut. (10) Întru o zi numai singură toată lumea s’au bucurat: şi una aceasta este fapta bună pe care dracii nu pot să o urmeaze. (11)
Alt lucru este a se înnălţa cineva, şi altul a nu se înnălţa, şi altul a se smeri. Că acela judecă toată zioa; iară acela nu judecă, însă şi pe sine nu se osîndeşte; iară acela, neosîndit fiind, totdeauna pe sine se osîndeşte.
Alt lucru este smerit a cugeta, şi altul a se nevoi smerit a cugeta; şi altul a lăuda pe cel smerit-cugetător. Cel dintîi este al celor desăvîrşit, iară cel de-al doilea al celor cu adevărat ascultători: iară cel de-al treilea, al tuturor credincioşilor.
Cel ce pe cele dinlăuntru le-au smerit, de buze nu se fură. Căci vistieria pe ceea ce nu o are, uşa nu o scoate afară.
Calul cînd este singur, de multe ori i se pare că aleargă tare: iară după ce cu alţii s’au alăturat, atuncea pe a sa neputinţă ş’au cunoscut.
Gîndul dacă întru cele fireşti nu se mai făleşte, semn este de începutul sănătăţii. Iară pînă cînd pe puturoasa aceea o simte cineva, mireazmă de mir nu simte.
Nu va mai răni (12), nu va mai judeca, nu va mai pofti să stăpînească, nu se va mai socoti înţelept îndrăgitoriul mieu, au zis cuvioasa, pînă ce se va împreuna cu mine. Că după împreunarea cu mine, acestuia deacia leage nu-i este pusă (1 Tim. 1:9).
Întru inima oarecăruia bărbat nevoitor, din cei ce se nevoia la fericita aceasta, necuvioşii draci au sămănat laudă, iară el s’au meşteşugit, din dumnezeiască însuflare, ca prin meşteşugire blagocestívă pe viclenia duhurilor să o biruiască. Şi deci, sculîndu-se, au pus de-a rîndul pe păreatele chiliei sale numirile faptelor bune celor mai înalte, zic a dragostei celei desăvîrşit, a smeritei cugetării celei îngereşti, a rugăciunii celei curate, a curăţeniei celei nestricate, şi ale celor asemenea acestora. Deci cînd gîndurile începea a-l lăuda pe dînsul, el zicea cătră dînsele: Să meargem la mustrare; şi mergînd deacia cetea numirile, şi striga cătră sine: Cînd pe acestea le vei căştiga, cunoaşte că departe încă eşti dela Dumnezeu. (13)
Carea este putearea şi fiinţa Soarelui, noi a o spune nu putem. Iară din lucrările lui deacia şi din osebiri pe fiinţa ceea ce este întru dînsul am arătat.
Smerita cugetare este acoperemînt dumnezeesc, pentru nevedearea isprăvilor sale. Smerita cugetare este adînc de prostime, care de toţi furii este neprinsă. Smerita cugetare este turn de tărie de cătră faţa vrăjmaşului (Ps. 60:4). Nu se va folosi vrăjmaşul întru dînsul, şi fiiul, iară mai bine să zic gîndul fărădelegii, nu va adăoga a-i face lui rău. Şi va tăia dela faţa lui pe vrăjmaşii lui, şi pe cei ce îl urăsc pe dînsul îi va birui (Ps. 88:22-23).
Neguţătoriul acesta marele alte osebiri are ale bogăţiei sale, afară de toate cele mai-nainte arătate, care în suflet se cunosc. Că acelea toate, afară de una (14), celor ce văd sînt însemnătoare de bogăţie, o vei cunoaşte şi nu te vei amăgi, văzindu-o cum că întru tine este cuvioasa aceasta fiinţă, cu mulţime de lumină negrăită, şi cu dragoste de rugăciune nepovestită. mai-nainte de cuprinderea a acestora urmează inimă neprihănită şi nedefăimată întru greşale streine. Mergătoriu-înainte al smereniei celei zise este urîciunea de toată slava deşartă.
Cel ce pe sine s’au cunoscut întru toată simţirea sufletului, au sămănat pe pămînt; că nu este cu putinţă, dacă nu vom sămăna, să înflorească smerita cugetare. Cel ce s’au cunoscut pe sine, au luat întru sine cugetare de frica Domnului, şi prin aceasta călătorind, la poarta dragostei au ajuns. (15)
Smerenia este poartă a împărăţiei, care pe cei ce se apropie îi duce întru dînsa. Pentru aceasta mi se pare cum că au zis Domnul: Că şi va întra cel ce vrea, şi va eşi fără de frică din viaţă, şi păşune va afla (Io. 10: 9), şi verdeaţă în Raiu (16). Toţi cîţi au venit prin alta la chipul monahicesc, furi sînt şi tîlhari ai vieţii loruşi.
De a ne cerca pe înşine, cei ce voim să ajungem şi să prindem, să nu încetăm, şi dacă socotim întru simţirea sufletului cum că aproapele întru toate ne covîrşaşte pe noi, atuncea aproape este mila. (17)
Cu neputinţă este din zăpadă să iasă văpae, dar mai cu neputinţă este ca întru altă socoteală şi credinţă să fie smerită-cugetare. A credincioşilor şi a blagocestívilor este isprava, şi aceasta mai vîrtos a celor ce s’au curăţit deacia (18).
Cei mai mulţi, pe înşine păcătoşi poate şi ne zicem, poate şi ne avem. Dar necinstirea pe inimă o au cercat. (19)
Cel ce se sileşte cătră limanul acesta, neînvăluitul, nu va înceta chipuri, şi cuvinte, şi cugete, şi socoteli, şi căutări, şi cercări, şi petreaceri, şi măestrii, şi rugi, şi rugăciuni făcînd, şi gîndind, şi cugetînd, pînă cînd prin ajutoriul lui Dumnezeu, şi prin mai smerite şi mai necinstite petreaceri, de marea cea de-a pururea învăluită a mîndriei va slobozi corăbioara sufletului său. Că cel ce de aceasta s’au izbăvit, pentru toate celealalte păcate vameş leasne răspunzător se face.
Că oarecarii, pe realele cele mai de nainte, şi după lăsarea acestora, spre pricină de smerită cugetare pînă la sfîrşitul lor le-au avut, prin acelea pe deşarta păreare pălmuindu-o. Iară alţii, luînd în minte Patima lui Hristos, pe sine de-a pururea îndatoriţi se socotesc. Iară alţii, prin lipsirile cele din toate zilele, pe sine se netrebnicesc. Alţii, prin ispitele cele ce li se întîmplă, şi prin boale, şi prin greşale, pe maica Darurilor lui Dumnezeu o au dobîndit. Şi sînt oarecarii – de şi se mai află acum de acest fel  nu pot să zic – carii prin însăşi Darurile lui Dumnezeu, după sporirea acestora, pe sine se smeresc, nevrednici pe sine de o bogăţie ca aceasta socotindu-se, şi ca cum în fiecarea zi la a loruşi datorie ar fi adăogat, aşa se află. Aceasta este smerenia, aceasta fericirea, aceasta Darul cel desăvîrşit. (20)
Cînd vei vedea pe cineva sau vei auzi că întru puţini ani prea înaltă nepătimire au căştigat, socoteşte-l pe el că nu pe alta, ci pe fericita aceasta şi scurta cale au pedestrit.
Sfinţită pereache este dragostea şi smerenia. Că aceea înnalţă, iară aceaia, pe cei înnălţaţi ţiindu-i, niciodată nu-i lasă să cadă.
Alt lucru este zdrobirea, şi altul cunoştinţa, şi altul smerenia (21). Zdrobirea este naştere a căderii. Că cel ce cade se zdrobeşte, şi fără de îndrăzneală întru rugăciune cu lăudată obrăznicie stă înainte: pe toiagul nădejdii, ca cel ce s’au zdrobit, răzimîndu-se, şi cu dînsul pe cîinele deznădăjduirii gonindu-l. Cunoştinţa este temeainică înţelegere a măsurilor sale, şi pomenire nerăspîndită a greşalelor celor supţiri, şi priceapere. Smerenia este învăţătură gîndită a lui Hristos, care gînditor în cămara sufletului de cei ce s’au învrednicit este învistierită, şi de cuvinte simţite este neapropiată.
Cel ce zice cum că cu totul simte întru sine mirosirea unui mir ca acestuia, şi în vremea laudelor măcar de şi puţină vreame cu inima se mişcă, sau pe puterea cuvintelor o înţelege, să nu se amăgească, înşălat este. (22)
Nu nouă, Doamne, nu nouă – am auzit pe oarecarele zicînd întru simţirea sufletului – fără numai Numelui Tău dă-i slavă (Ps 113:9). Că cunoştea pe fire, cum că nu fiecum s’ar întîmpla dintru sine poate nevătămată să rămîe. La tine este lauda mea în bisearica cea mare (Ps. 21:26), cea din veacul ce va să fie. Că mai-nainte de aceaia, pe aceasta fără de primejdie nu pot să o port.
Dacă acesta este hotarul, şi socoteala, şi chipul mîndriei celei mai de pe urmă, ca pe faptele bune cele ce nu le are întru sine cineva, pentru slavă să le făţărnicească, apoi dar acesta este semnul smeritei cugetări celei prea adînci, ca să formăluim noi înaintea oarecărora, pentru defăimarea, pe oarecare pricină de greşale care nu sînt întru noi. Aşa au făcut cel ce a luat în mîinile sale pîinea şi brînza (23); aşa cel ce de haina sa s’au dezbrăcat, şi fără de patimă lucrătoriul curăţeniei prin cetate au încungiurat (24). Unii ca aceştea nu se grijesc de poticniri omeneşti, după ce au luat deacia puteare prin rugăciune ca nevăzut pe toţi deplin să-i adevereaze.
Cel ce de lucrul cel dintîi se grijeşte, pe lipsa celui de-al doilea o a însemnat (25). Că unde este Dumnezeu gata cătră cerere, pe toate putem a le face. Tu vrea mai vîrtos pe oameni să-i mîhneşti, şi nu pe Dumnezeu. Că se bucură văzindu-ne pe noi la necinstiri alergînd, ca pe deşarta mîndrie să o necăjim, şi să o rănim, şi să o piardem.
Streinătatea cea preadesăvîrşit, a unor nevoinţe ca acestora este pricinuitoare, că al celor mari bărbaţi cu adevărat este puterea ca dela rudeniile sale să sufere a se batjocori. (26) Să nu te minunezi de cele zise, că nimenea cîndva pe scară deodată au putut a se sui.
Întru aceasta ne vor cunoaşte toţi că ai lui Dumnezeu sîntem ucenici: Nu căci dracii se supun nouă, ci căci numele noastre s’au scris în Ceriul Smereniei.
Nerodirea [26′] ádecă, din fire se obicinuieşte la înnălţime să înnalţe ramurile pomilor celor ce se numesc chítri, iară după ce se pleacă în jos, îndată se fac roditoare. Cel ce cu priceapere au cunoscut, ştie.
Treapta cuvioasei acesteia, pe suirea la Dumnezeu în treizeci, şi în şasezeci, şi întru o sută. Şi întru treapta cea mai de pe urmă, cei nepătimaşi, iară întru cea din mijloc, cei viteji: iară întru cea dintîi, toţi pot a se sui. Cel ce s’au cunoscut pe sine, niciodată nu s’au batjocorit ca să se apuce de lucrurile cele mai presus de sine, ci ş’au pus piciorul său deacia pe fericita aceasta călătorie. (27)
Păsările se tem de chipul úliului, iară lucrătorii acesteia, de glasul împrotivă-grăirii. (28)
Fără de mai-nainte-grăiri, şi fără de străluciri, şi seamne, şi minuni, mulţi mîntuire au dobîndit. Iară fără de aceasta nimenea în cămara de nuntă va întra. Că a celor dintîi cea de-a doa este păzitoare (29). Şi ale acesteia, de multe ori cele mai dintîi, întru cei mai uşori la minte ucigătoare s’au făcut. (30)
Domnul (nostru) a iconomisit şi aceasta spre a ne smeri noi şi nevrînd; căci nimenea nu poate să vadă bubele sale, precum aproapele. Pentru aceea nevoie este ca noi, nu nouă înşine, ci aceluia, aproapelui, şi lui Dumnezeu să-i dăm mulţemită pentru sănătatea noastră.
Cel smerit cu mintea totdeauna pe voia sa ca pe o amăgitoare o uraşte, şi întru cererile sale cele cătră Domnul, cu credinţă neîndoită se obicinuieşte cele cuviincioase să le înveţe şi să le asculte (31), nu la petreacerea dáscalilor luînd aminte, ci lui Dumnezeu afierosindu-şi grija cea pentru sine, celui ce şi prin asin, în vremea lui Valaam, cele trebuincioase l-au învăţat.
Un lucrător ca acesta, măcar de şi pe toate după Dumnezeu şi le-ar face, şi le-ar gîndi, şi le-ar grăi, nici aşa luişi nu le dă. Bold şi greutate este celui smerit a se încredinţa luişi, precum celui mîndru învăţătura altuia. (32)
Mie mi se pare că al Îngerului lucru este a nu se furişa întru păcate, celui ce aude pe Îngerul cel pămîntesc grăind: Nimic întru sinemi nu ştiu, dar nu întru aceasta m’am îndreptat; ci cel ce mă judecă pe mine Domnul este (1 Cor. 4: 4). Pentru aceasta datori sîntem necontenit să ne osîndim pe înşine şi să ne prihănim (33), ca prin defăimarea cea de voe, de păcatele cele fără de voe să ne desprihănim. Iară dacă nu, negreşit în vremea eşirii cumplit pentru dînsele vom să dăm seama.
Cel ce mai jos decît vrednicia sa pe cererile cele dela Dumnezeu le cere, negreşit pe cele mai presus de sine le va dobîndi (34). Şi aceasta Vameşul o mărturiseşte: carele ertare au cerut, şi dreptate au luat. O singură pomenire Tîlhariul acela întru Împărăţie au cerut, şi pe tot Raiul întîiu el l-au moştenit. (35)
Nu este cu putinţă a vedea întru zidire foc mic şi mare după fire, şi nu este cu putinţă a rămînea întru smerita cugetare cea adevărată vreun fel  de vreo materie nicidecum. Pînă cînd de voe greşim, aceasta (36) întru noi nu este. Şi acesta este semnul venirii ei întru noi.
Stăpînul nostru, cunoscînd cum că după petreacerea cea din afară (37) se formează şi fapta bună a sufletului, luînd fota ne-a arătat nouă meşteşug de cale a smereniei: fiindcă după lucrările trupului se aseamănă şi sufletul, şi după acelea pe care le lucrează trupul se închipuieşte, şi după dînsele se formează.
Stăpînia s’a făcut oarecăruia din îngeri pricină de înaltă cugetare, celui ce nu pentru aceasta o au luat pe dînsa.
Într’alt fel  se află cel ce şade pe scaun, şi într’alt fel  cel ce pe gunoiu. Şi poate pentru aceasta Dreptul acela marele în gunoiu afară de cetate şedea. Că atuncea pe smerita cugetare cea desăvîrşit după ce o au căştigat, au zis întru simţirea sufletului: M’am defăimat şi m’am netrebnicit pe sinemi şi m’am topit, şi m’am socotit pe sinemi pămînt şi cenuşă. (38)
Aflu pe Manasi acela, carele nimenea altul întru oameni ca dînsul au păcătuit, că şi pe bisearica lui Dumnezeu întru capişte de idoli o au prefăcut, şi pe toată credinţa o au pîngărit. Pentru carele dacă toată lumea ar fi postit, nimic vrednic n’ar fi putut să aducă lui Dumnezeu pentru ertarea lui. Iară smerenia au putut pe cele nevindecate să le vindece întru dînsul. (39)
Că de ai fi voit jertvă, aş fi dat lui Dumnezeu, zice David; arderi de tot, trupuri prin postiri topite, nu le vei binevoi: Jertvă lui Dumnezeu, şi cele deacia înainte s’au înţeles de toţi. Am greşit Domnului, oarecînd fericita smerenie cătră Dumnezeu pentru preacurvie şi pentru ucidere au strigat, şi numaidecît au auzit: Domnul au lăsat păcatul tău.
Cale şi pricină a acesteia pe ostenealele trupeşti de-a pururea pomeniţii Părinţi le-au hotărît: iară eu zic cum că ascultarea şi dreptatea inimii, care şi fireşte mîndriei sînt împrotivnice.
Dacă din îngeri draci pe oarecarii i-au făcut mîndria (40), apoi negreşit smerenia poate din draci îngeri să facă (41). Pentru aceea cei ce au căzut, îndrăznească.
Ia să ne sîrguim cu toată puterea, la vîrful acesteia a ne sui. Iară de nu, măcar pe umerii ei a ne purta, iară dacă ceva şchiopătăm, măcar din braţele ei să nu cădem. Că cel ce de acolo cade, mă minunez de va dobîndi vreun daru veacinic.
Vine şi căi ale acesteia, dar nu şi seamne (42), sînt neagoniseala, streinătatea, ascundere nearătată a înţelepciunii, vorbire neîmpistrită, cerere de milostenie, acoperire a bunului neam, izgonire a îndrăznealii, depărtare de multa grăire. Că nimic aşa precum starea sărăcească şi petreacerea cerşătorilor, a smeri pe suflet n’au putut niciodată. (43) Că atuncea, cu adevărat atuncea filosofi şi iubitori de Dumnezeu ne arătăm, cînd putînd a ne înnălţa, fugim de înnălţare fără de întoarcere.
Dacă te într-armezi cîndva împrotiva vreunii patimi, a oricăria, pe aceasta ajutătoare şi împreună-luptătoare căştigă-o, că preste aspidă şi preste vasilisc vei încăleca, şi vei călca preste leu şi preste bălaur. Iară eu zic cum că preste păcat, şi preste deznădăjduire, şi preste diavolul, şi preste bălaurul trupului.
Smerita cugetare este tulumb şi sorb ceresc care poate dintru adîncul păcatelor la cer să suie pe suflet (44). A văzut oarecînd oarecine întru inima sa pe frumseţea acesteia, şi de spaimă cuprinzindu-se, s’au rugat să se înveţe numirea celui ce o au născut pe dînsa. Iară ea cu faţă veaselă şi lină zimbindu-se, au zis cătră dînsul: Şi cum tu te sileşti a te învăţa numele celui ce m’au născut pe mine, şi acesta este fără de nume. Nu-ţi voi spune ţie aceasta pînă cînd vei căştiga pe Dumnezeu. Lui i se cuvine slava în veacii veacilor. Amin.
Maică a izvorului este adîncul, iară al desluşirii izvor este smerenia. Cel ce pe treapta aceasta au putut a se sui, îndrăznească, că pe Dáscalul Hristos urmîndu-l, s’au mîntuit.

Scolii la cuvîntul al douăzeci şi cincilea, cel pentru smerita cugetare:

Scolia 1. prin cuvînt simţit şi materialnic.
Scolia 2, a lui Gură de Aur. Ca nu darului scăldătoarei bizuindu-se, după acestea să se lenevească de petreacerea cea bună, zice, că măcar şi Botezul pocăinţii de l-ai lua, dar după acestea cu Duhul nu te vei purta, ai pierdut vrednicia ceea ce ţi s’au dat, şi înainte-şederea punerii de fii. Pentru aceasta n’au zis: Cîţi pe Duhul lui Dumnezeu l-au luat, ci: Cîţi cu Duhul lui Dumnezeu se poartă. Ádecă, cîţi prin toată viaţa petrec aşa, aceştea sînt fii ai lui Dumnezeu.
Scolia 3. Nu după tăgăduire nenumit, ci după deasupra-grăire mai vîrtos mult-numit pe Darul cel ce se dă sufletului l-au zis. Că numirile deasupra, pe mai mult şi pe mai puţin nu primesc. Că omul nu este mai mult şi mai puţin, sau altceva dintru unele ca acestea. Iară cele împărtăşitoare, după împărtăşire pe mai mult şi pe mai puţin îl primesc. Pentru aceea şi nenumit pe Daru, şi numai de cei ce se împărtăşesc de dînsul zice că este numit.
Întrebare: Ce se deosebeşte hotărîrea de tăgăduire? Răspuns: Hotărîrea se zice grăire-asupră şi arătare a oarecăruia lucru, precum: «să pogoară rîul», «să suie cutarele»; iară tăgăduirea este răsturnare a hotărîrii, ádecă: «nu se pogoară rîul», «nu se suie cutarele».
Întrebare: Şi cîte însemnează «grăire-asupră»? Răspuns: Două, pe clevetirea cea prea rea dela vrăjmaşul asupra oarecăruia, şi pe iveala şi luminata arătare a lucrului, precum: «bun din fire este Dumnezeu», «rău lucrător este diavolul», «vicleană este vulpea».
Scolia 4. Minunate-s lucrările minţii şi sporirile prin smerenie. Că vezi cum zice: Că ceea ce o gîndeşte cineva, pe aceasta cu adevărat o şi cugetă, şi în inimă o ţine. Deci scoaţă-să afară ceea ce din neluarea aminte se gîndeşte, ori din răpire, ori după întîmplare. Că acestea, deodată săvîrşindu-se, nu zicem că cu patimă se săvîrşesc sau se socotesc.
Alta. Întrebat fiind un bătrîn ce este smerenia, au zis: Îndoită omorîre de voie, întru tot lucrul.
Scolia 5. Curcubeul este arcul cel întins pe nori (în vreame de ploae), şi aşa au numit pe smerenie, pentru multă înflorirea, şi pestriciunea, şi multa văpseală, şi întreita văpseală, şi înnălţimea, şi căci pe deasupra celor pămînteşti este ridicat.
Scolia 6, a Sfîntului Grigorie Nissis. Socoteşte pe oarecarele că prin oarecarea dezmierdare se biruieşte de patima slavei deşarte; dar, prin slava deşartă, şi poftirea de mai mult împreună au urmat. Că nu este cu putinţă a se face cineva lacom dacă nu dulceaţa ar povăţui cătră patimă. Apoi pofta de a fi lacom şi de a fi mai mare, ori pe mînie o aprinde cătră cel de o cinste, ori pe mîndrie cătră cel supus, ori pe zavistie cătră cel mai mare. Iară a zavistiei următoare se face făţărnicia; a făţărniciei, amărîciunea; a acesteia, urîciunea de oameni. Iară sfîrşitul tuturor acestora osîndirea, care în gheena, şi întru întunearec, şi în foc încetează. Vezi pe grămada realelor, cum din una toate prin dulceaţă es? Că dulceaţa şi dezmierdarea este început al slavei deşarte.
Alta, a Sfîntului Isaac. Mîndria este nu cînd supără în minte gîndul ei, nici cînd se biruieşte cineva de dînsa la o vreame, ci aceea care rămîne în om. Că celui dintîi umilinţa îi urmează; iară acesta, carele o au iubit pe dînsa, nu ştie umilinţă.
Scolia 7. Fără numai dacă ai vedea undeva buna credinţă vătămîndu-se. Acolo nu cinsti mai mult pe unirea la un gînd decît adevărul: ci stăi vitejaşte pînă la moarte. Şi nici aşa cu sufletul să baţi războiu, nici să te întorci cu mintea, ci numai prin lucruri luptă-te. Că aceasta este: Cît despre partea voastră, cu toţi oamenii să fiţi în pace (Rom. 12: 18); măcar de şi cel împrotivnic nu este în pace, tu să nu umpli de vifor sufletul lui, după cum apucînd mai-nainte am zis: nicăirea pe adevăr nevînzindu-l.
Scolia 8. Ape netreabnice, şi proaste, şi deşarte.
Scolia 9. Precum Sfînta Treime a Ipostasurilor este întru o Dumnezeire, şi o Dumnezeire în trei Ipostasuri, aşa şi pocăinţa, şi plînsul, şi smerenia rudenii sînt între dînsele unele cu altele, şi întru Dumnezeescul Daru se ţin şi se întăresc, şi Darul le uneşte pe dînsele, şi pe una cu alta le împreunează, şi cătră Dumnezeu pe minte o trimite.
Scolia 10. Un loc – adîncul Mării Roşii întru treacerea lui Israil. Iară zioa bucuriei celei a toată lumea nu alta este decît a Învierii Domnului şi Mîntuitoriului nostru, întru care neamul nostru din legăturile cele veacinice ale iadului s’au slobozit. Iară oarecarii pe a Naşterii lui o zic, întru care şi dela Îngeri se auzia: Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu. Iară alţii pe zioa întru care Noe şi cei împreună cu dînsul au eşit din corabie.
Scolia 11. Cuvintele lucrurilor celor făcute întru zidire numai întru unul singur omul se văd, carele din cele gîndite şi din cele simţite s’au făcut. Deci în zioa nepăcătuirii lui, şi întru însăşi cea a smereniei lui se bucură zidirea, omul.
Scolia 12. Cum că oarecarii din cei ce cu nesimţire rănesc pe aproapele, sau îl judecă, sau se socotesc înţelepţi, sau stăpînie poftesc, de smerenie sînt neîmpărtăşiţi; uneori însă şi prin lucrurile care se apropie de smerenie învaţă cineva.
Scolia 13. Zis-a Avva Isaia pentru smerita cugetare, că limbă nu are ca să grăiască cătră cineva cum că se leneveşte, sau cătră altul că defaimă pe alţii. Nici ochi are, ca să ia aminte la neajungerile altuia. Nici urechi, ca să audă cele ce nu folosesc pe sufletul lui. Şi nu are treabă cu nimenea, afară de cu păcatele sale. Şi cu toţi oamenii este în pace, pentru porunca lui Dumnezeu, iară nu pentru prietenia. Că dacă cineva ar posti cîte şase, cîte şase, şi s’ar da pe sine la mari osteneale şi porunci afară de calea aceasta, toate ostenealele lui netreabnice sînt.
Alta. Dacă nu vei căştiga (pre aceaste fapte bune), departe eşti de poruncile lui Dumnezeu. Iară dacă le vei căştiga, rob netreabnic eşti, ceea ce ai fost dator să faci ai făcut: fiindcă alţii şi mai multe decît poruncile au făcut.
Scolia 14. Osebirile cele mai-nainte arătate, afară de cea cu păreare, de bogăţia smereniei sînt însemnătoare. Că aceasta este cea una, precum mi se pare.
Scolia 15. Smerenia cea adevărată este naştere a cunoştinţii, şi cunoştinţa cea adevărată naştere a ispitelor.
Scolia 16. Cel ce prin petreacerea şi smerenia cea de Hristos următoare întră în viaţa monahilor, acesta bine va întra întru sine, şi va eşi din viaţa ceastă de acum, şi păşunea cea din Raiu cu veselie o va afla.
Scolia 17. Milă zice pe smerenia ceea ce prin Darul lui Dumnezeu se face în suflet. Şi se face cînd decît tot omul mai proşti pe înşine ne vom socoti.
Scolia 18. Nu este prihănire a ştiinţii smerita cugetare, ci cunoaştere a Darului şi a milostivirii lui Dumnezeu.
Scolia 19, a Sf. Isaac. Cel ce poate a suferi graiul cel aspru al omului celui greu şi nepriceput, pentru Dumnezeu şi pentru ca cu gîndurile sale să se împace, acesta se va chiema fiiu al păcii. Şi unul ca acesta este putearnic să-şi căştige pacea sufletului, şi a trupului, şi a duhului său.
Alta. Cercare şi lămurire a smereniei este necinstirea.
Alta. Lepădînd durerea şi necinstirea, nu te făgădui că prin alte fapte bune te vei pocăi. Că slava deşartă şi nesimţirea să obicinuesc a sluji păcatului pentru slavă.
Alta. Cînd vei vedea pe cineva întru multă necinstire chinuindu-se, cunoaşte că de gîndurile slavei deşarte cuprins fiind, cu greu seaceră mănunchele seminţelor inimii.
Alta. Cînd pentru ocărîre sau vreo necinstire foarte vei pătimi dureare, cunoaşte-te pe sineţi că mult te-ai folosit. Fiindcă slava deşartă prin necinstire cu iconomie din tine s’au lepădat afară.
Alta. Pe cît eşti de cu rău nărav, pe atîta de a pătimi rău nu te lepăda, ca prin pătimirea rea smerit făcîndu-te, pe mîndrie să o borăşti.
Scolia 20, a Sf. Isaac. Smerita cugetare cea cu adevărat este cînd cineva are întru ascuns oarecare lucru vrednic de a se mîndri, şi nu se mîndreşte, ci ca nişte ţărînă şi praf se are pe sine în gîndul său.
Alta. Smerit-cugetător este cel ce n’are trebuinţă să uneltească pricini în cugetul său d[e] a cugeta smerit, ci întru toate acestea desăvîrşit şi fireşte fără de nici un lucru pe dînsa o au căştigat.
Alta, a Sfîntului Isaac. Smerenia este o puteare tainică, pe care după săvîrşirea a toatei petreaceri o primesc sfinţii cei desăvîrşit. Şi nu poate această puteare să lucreaze întru altcineva, fără numai întru toţi cei desăvîrşiţi întru fapta bună prin puterea Darului, pe cît încape firea după hotărîre.
Scolia 21, a Sf. Marco Pustni[cul]. Afară de zdrobirea inimii, cu totul este cu neputinţă a se izbăvi cineva de răutate. Şi pe inimă o zdrobeşte înfrînarea cea în trei părţi, a somnului zic, şi a hranii, şi a odihnei trupeşti. Că prisosirea acestora cresc pe dulcea împătimire. Iară dulcea împătimire pe gîndurile cele reale le primeşte. Şi acestea se împrotivesc şi rugăciunii, şi slujbei celei cuviincioase.
Scolia 22. Nu porunceşte ca să fim fără de simţire, ci ne opreşte ca nu cu sîrguinţă, ca la nişte adevărate, la laude să luăm aminte, şi să se îndulcească cineva şi să se socotească pe sine că este vrednic de nişte cuvinte ca acestea.
Scolia 23. Pe Sfîntul Serapion Sidoneanul însemnează.
Scolia 24. Cuviosul Simeon cel nebun pentru Hristos este.
Scolia 25. Cel ce de smerita cugetare se grijaşte nu va avea nici o purtare de grijă de vreo batjocorire omenească sau de vreo prihănire.
Scolia 26. Se bucură, zice, Dumnezeu de cei smeriţi cugetători, văzindu-i pe ei batjocorindu-se şi răbdînd. Şi fiindcă acest lucru între rudenii a se isprăvi nu este cu putinţă, pentru aceasta streinătatea cea prea desăvîrşit este pricină a smereniei.
[26′] Alta, la nerodire. A se închipui monahul întru făţărnicia poruncilor, iară mireanul a se trufi şi a se înnălţa, este prihănirea a încetării din bunătăţi. Iară lucrătoriul cel adevărat, de roadele smeritei cugetări cu totul este plecat, cît toţi îi adună pe mugurii îndelungii răbdării lui, ai îngînărilor, ai batjocoririlor, ai împroşcărilor cu pietri, ai bătăilor cu toiage, iară uneori şi ai ranelor. Întru acestea pe altuire o va suferi, ca prin tăiare mai mult rod să aducă.
Scolia 27. pe păşitura mîniei, în cărarea cea neleasne alunecăcioasă, a smereniei.
Alta. Păzitoare a seamnelor este smerenia întru om, iară seamnele întru cei mai uşori la minte au şters pe smerenie. Prin carea, cei ce s’au făcut vrednici, pe puterea seamnelor o au dobîndit.
Scolia 28. ai smeritei cugetări, cît nici cugetare de împrotivă-grăire să primim. Că aceasta este glasul.
Scolia 29. Cuvînt folositor auzind, nu judeca pe cel ce îl grăieşte, ca nu de sfătuirea cea folositoare pe sineţi să te lipseşti.
Scolia 30. Purtătoriul de seamne, acoperindu-se de smerita cugetare, se păzeşte. Iară dacă s’ar da vreunuia din cei mai uşori la minte vreun daru ca acesta, prin minunile cele lucrate, întru socoteală înalt-cugetătoare căzînd, se prăpăstuieşte, arătat făcîndu-se că nu s’a păzit.
Scolia 31. Ce să se înveţe? Decît negreşit cele cuviincioase lui.
Scolia 32. cuvîntul cel dela altul zis lui, şi poruncit.
Scolia 33. Nu sîntem datori totdeauna cu cuvînt prost şi gol să ne osîndim pe înşine, ci întru simţirea şi aşezămîntul inimii. Că cel ce aşa se prihăneşte pe sine, şi pe cei ce îl mustră sau îl ocărăsc, nu ca de [către] nişte vrăjmaşi se întoarce, ci ca pe nişte făcători de bine din suflet îi iubeşte.
Scolia 34. Cel ce nevrednic pe sine se judecă şi de cererile cele mici, şi cerînd, nu ca un drept mari lucruri cere, ci ca un păcătos mici, lăsare de mari păcate în loc de mici ia. Că credincios este Dumnezeu să ne dea nouă mai presus de cele ce cerem. Însă nu ni se face nouă acestea pînă cînd de voe greşim.
Scolia 35. Cel ce lucrează dreptate, şi nu răsplătire a isprăvilor, ci ertare a păcatelor cere, mai jos decît a sa vrednicie ca cum cere. Pentru aceea şi cele mai presus decît dînsul va dobîndi dela Dumnezeu, cel ce ne dă mai cu prisosinţă decît acelea care cerem sau le gîndim.
Scolia 36. care este aceasta? aceea care o au zis, a nu se împătimi cu niscareva materii.
Scolia 37. Cum că după sîrguinţele cele din afară de multe ori ştie sufletul să se formăluiască, arătată şi luminată este dovada pricinii celei stăpîneşti.
Scolia 38. Vezi că şi a se defăima cineva pe sine, cîtă zdrobire aduce cătră pocăinţă. Că dintru căci se prihăneşte pe sine cineva, vine întru a răbda, şi pe cel ce îl mustră pe el, şi pe cel ce îl defăimează.
Scolia 39. Smerenia fără de lucruri poate multe păcate să iarte, iară lucrurile fără de smerenie din împrotivă, sînt ca nişte nefolositoare. Şi nu numai, ci şi multe reale ne gătesc nouă. Deci întru smerenie iartă-ţi păcatele tale, precum am zis.
Alta. Precum sarea întru toată hrana este trebuincioasă, aşa şi smerenia întru toată fapta bună, şi tărie de multe păcate aceasta poate să înfrîngă. Deci pentru aceasta este trebuinţă de a ne mîhni în minte necontenit, întru smerenie, şi întru scîrbă cu desluşire, şi pe aceasta dacă o vom căştiga, ne face pe noi fii ai lui Dumnezeu. Şi fără de lucruri bune ne pune pe noi înaintea lui Dumnezeu, căci fără de dînsa deşarte sînt toate lucrurile noastre. Deci pe schimbarea minţii noastre o vrea Dumnezeu. Întru minte ne facem buni, şi în minte ne netrebnicim. Ajunge aceasta singură, fără de alt ajutor, să stea înaintea lui Dumnezeu şi [să] grăiască pentru noi.
Scolia 40. Mîndria din îngeri poate să facă draci.
Scolia 41. Smerenia din draci poate să facă îngeri, zice Sfîntul Ioann Scărariul.
Scolia 42. Seamnele, arătările, sînt pricini cătră smerita cugetare.
Scolia 43. Cum că după sîrguinţă se asemenează sufletul, şi după acelea care lucrează se închipuieşte, şi după acestea se formăluieşte.
Alta. Fie-ţi ţie şi chipul, şi umbletul, şi haina, şi şederea, şi aşezarea hranei, şi gătirea aşternutului, şi casa, şi vasele cele din casă, toate spre prostime povîrnite. Şi cuvîntul, şi cîntarea, şi întîlnirea aproapelui, şi vorbirea. Şi cătră smerenie acestea mai vîrtos decît cătră umflare privească.
Scolia 44. Hotarul smeritei-cugetări fie-ţi după puterea cea lucrătoare.