Fraţilor şi părinţilor,

Pricina praznicului de astăzi este aflarea Sfintei Cruci la anul 325 de către Sfînta Elena, mama Sfîntului Constantin cel Mare. În acel an, Sfînta Elena a mers cu toată rîvna la Ierusalim şi a aflat, unul cîte unul, toate locurile sfinte unde s-au întîmplat evenimentele relatate de Sfinţii Apostoli în Evanghelii şi a construit mari biserici şi locuri de închinare pentru creştini. La Ierusalim, stînca Golgothei şi mormîntul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos fuseseră astupate de nişte temple idoleşti ridicate de un împărat roman la începutul veacului al II-lea chiar deasupra acestora. S-au adus acolo jertfe idolilor, iar creştinii care veneau în Săptămîna Patimilor sau în alte zile din an să se închine, stăteau şi plîngeau lîngă zidurile templelor păgîne, aducîndu-şi acolo rugăciunile lor smerite. Şi Dumnezeu le-a auzit ruga şi a binevoit să lucreze prin Sfînta Elena, care, ajungînd la Ierusalim, a dărîmat templele şi a scos la lumină şi Golgotha, şi mormîntul Mîntuitorului.

Mai rămînea acum să afle unde s-ar putea găsi crucea Domnului, iar pe aceasta a aflat-o prin intermediul unui iudeu bătrîn, dintr-o veche familie de evrei din Ierusalim, care dăduseră mai departe, din generaţie în generaţie, ştirea că într-o anume groapă de gunoi de lîngă Golgotha, dintr-o fostă cisternă dezafectată, se aflau aruncate cele trei cruci – Crucea Mîntuitorului şi celelalte două, ale celor doi tîlhari. Şi aşa a şi fost: dezgropîndu-le de acolo, le-au scos la lumină şi s-au bucurat. Au găsit acolo şi coroana de spini a Mîntuitorului, şi cuiele.

Dar acum au fost într-o mare nedumerire, căci nu ştiau care dintre cruci ar putea fi cea pe care o căutau. Şi Sfîntul Macarie, arhiepiscopul Ierusalimului, a avut această descoperire, să le atingă pe toate de trupul unui mort pe care îl duceau la groapă atunci. Şi, într-adevăr, cînd au atins trupul mortului cu Sfînta Cruce a Domnului, a înviat mortul. Iar Sfîntul Macarie a luat-o pe aceasta şi a înălţat-o în văzul tuturor celor de faţă, ca pe un mare semn de biruinţă împotriva morţii. Şi atunci s-au pus temeiurile liturgice ale praznicului de astăzi şi de atunci Biserica numeşte Cinstita Cruce sfîntă şi de-viaţă-făcătoare. Şi ne spune istoria că văzînd minunea, evreul şi familia lui s-au botezat toţi şi s-au făcut creştini evlavioşi.

*

Am ascultat cu toţii cuvîntul Apostolului de astăzi care spune:

„Fraților, cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Că scris este: «Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați o voi nimici». Unde este înțeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Oare n-a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia? Că, de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă și iudeii cer semne, iar elinii caută înțelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru păgâni, nebunie; dar pentru cei chemați, și dintre iudei și dintre elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.”

Deci cum poate fi pentru unii nebunie şi sminteală, iar pentru noi puterea lui Dumnezeu?

Ne răspunde la aceasta Sfîntul Ioan Maximovici:

„Crucea Domnului îi împarte pe oameni în două categorii. Astfel, unii au crezut în Hristos, iar alţii s-au împiedicat de piatra de poticnire şi au prigonit Biserica lui Hristos, Trupul lui Hristos, al cărei Cap este însuşi Domnul Iisus Hristos. Biserica lui Hristos este Trupul lui Hristos, El însuşi o cârmuieşte şi cu Trupul şi cu Sângele Său dumnezeiesc îi hrăneşte pe credincioşi, pe fiii Bisericii Sale, aşa că trebuie să fim şi noi una cu Hristos, şi cu trupul nostru, şi cu duhul. Ne unim cu trupul lui Hristos prin dumnezeieasca împărtăşanie şi trebuie să ne alipim sufleteşte de El şi să-i urmăm numaidecât poruncile.

Cu toţii păcătuim, dar unii păcătuiesc şi se căiesc, iar alţii hulesc toate poruncile pe care le încalcă. Aşa a fost şi în vechime, când Arie şi alţi eretici au respins dogmele Sfintei Biserici; adesea sufereau atunci credincioşii. Sufereau credincioşii pe vremea conducătorilor nelegiuiţi care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, din cei patruzeci şi şapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut în surghiun. Şi alţi episcopi tot aşa au suferit pentru adevăr, au suferit şi mulţi credincioşi; cu toate acestea, în curăţia Ortodoxiei, ei s-au mântuit şi au deschis porţile vieţii veşnice, porţile împărăţiei cereşti. Adesea biruiau necredincioşii, adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii şi a căderii, şi sufletele lor erau trimise nu spre împărăţia cerească, ci spre chinurile veşnice, în gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod şi pe ale altora, care voiau să-I ia viaţa.

În faţa noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au împiedicat şi creştinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana sfintelor icoane, când au început să fie distruse şi alte odoare, printre care si Crucea Domnului. Şi era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredincioşi, ba se socoteau şi ortodocşi [dar care socoteau, ca şi sectanţii de astăzi, că Sfînta Cruce ar fi ceva blestemat -n.m.]. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă, până când, în sfârşit, a fost sfărâmată definitiv. Crucea Domnului i-a despărţit pe credincioşi de necredincioşi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării. La fel resping Crucea Domnului şi iconoclaştii de astăzi – protestanţii şi alţii, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândeşte pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a mers însuşi Domnul Iisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele şi cu viciile noastre, pe calea postului şi a rugăciunii. Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în creştinism doar ceva roz şi splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea veşnică fără nici o silinţă, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, Care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tăgăduiesc scrierile şi rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfinţenie.

Şi iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoaşterea teologiei, spre cunoaşterea Adevărului veşnic, iar alţii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în faţa noastră, a ortodocşilor, şi există şi aici ispite care-i despart pe credincioşi, dacă ei vor şi doresc să meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos.”

*

La utrenia acestui mare praznic am ascultat o Evanghelie care m-a mişcat în mod deosebit. Iată, în acest fragment din Evanghelia de la Ioan, cap. 12, spune Mîntuitorul astfel: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul acestei lumi va fi izgonit afară. Iar Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine.” Iar Sfîntul Evanghelist Ioan completează: „Iar aceasta o zicea arătând cu ce moarte avea să moară.”

Şi am înţeles, din doar aceste puţine cuvinte, că dacă vrem să fim ai lui Hristos şi să avem parte de Împărăţia cea veşnică împreună cu Toţi Sfinţii, pentru aceasta se cuvine, mai mult decît orice, să ne lepădăm de lume, să ne luăm crucea şi să urmăm Domnului, fiindcă aceasta este calea cea strîmtă şi îngustă prin care vom afla Împărăţia: Calea Crucii.

Şi am găsit acest cuvînt minunat, de la unul din primii prigoniţi pentru cinstirea Sfintei Cruci la începutul veacului al VIII-lea, anume Sfîntul Gherman Patriarhul:

„Să venim la răsăritul Sfintei Cruci și să ne luminăm, și fețele noastre nu se vor rușina. Să se însemneze peste noi lumina feței Tale, Doamne! [Psalmul 4:7] și fețele noastre vor străluci precum soarele și atunci dracii cei întunecați vor pleca departe de noi, neputând să ne privească în față.

„Să se însemneze peste noi lumina feței Tale, Doamne!” prin arătarea și închinarea Sfintei Cruci, să se sfințească ochii și buzele noastre așa cum privim și sărutăm instrumentul creat de Dumnezeu al mântuirii noastre. Între timp, să îndrăznim să mergem cu mintea în Raiul cel mult desfătat al Edenului. Este sigur că sabia de foc ne va îngădui, de vreme ce s-a însemnat asupra noastră pecetea lui Hristos, deoarece este cinstită în chip absolut lumina feței Stăpânului.”

Ce lucru grozav ne spune Sfîntul Gherman şi de aici Biserica a extras şi textul chinonicului acestui praznic: Lumina feţei Domnului este închinarea Sfintei Cruci! Şi atunci cînd ne închinăm cu adevărat se împlineşte ce spune sfîntul patriarh, anume că întreg iadul şi toată mulţimea puterilor drăceşti de ne-ar împresura, cu o simplă sfîntă cruce de la frunte la piept şi de la umărul drept la cel stîng se spulberă de îndată, fiindcă gestul însemnării cu Sfînta Cruce poartă în el lumina feţei Domnului. De ar realiza aceasta, nimeni nu s-ar mai ruşina să-şi facă cruce în public, în mijlocul necredincioşilor şi batjocorilor credinţei noastre străbune.

*

Sfîntul Maxim Mărturisitorul, întrebat fiind de către creştinii evlavioşi din vremea sa ce înseamnă anumite cuvinte din Vechiul Testament, le răspunde astfel despre nuielele pe care Patriarhul Iacov crestându-le le punea în adăpători şi despre Rahila care a furat idolii şi despre stejarul sub care Iacov i-a îngropat (Fac. 30, 37:38; 31:19; 35:4):

„Iar idolii nu sunt prin natură în cele văzute, ci sunt făcuţi idoli de la tatăl cel rău care este diavolul, adică chipuri deşarte ale înşelării. Pe aceştia pe bună dreptate îi fură Cel Ce supune toate, după cuvântul Apostolului (II Cor. 10:5), sub ascultarea lui Hristos.

Căci după ce le-a răpit pe acestea, mintea cea străvăzătoare, le-a îngropat sub stejar, adică în taina crucii, de vreme ce orice practică şi orice cunoaştere sunt înveşmântate în aceasta. Iar crucea se aseamănă stejarului, fiindcă în timpul iernii copacul este foarte neplăcut, iar primăvara, este cel mai înmiresmat şi mai plăcut. La fel şi crucea Domnului în viaţa prezentă, pare să aibă un chip de nimicire, dar în veacul viitor împrăştie frumuseţea multei miresme şi slavei.”

Şi tot Sfîntul Maxim este întrebat: Ce înseamnă în Evanghelie când după toate ispitirile diavolului, care a fost biruit de Domnul,  Evanghelistul lămureşte: că „s-a depărtat de El diavolul până la o vreme” [cu referire la finalul episodului ispitirii din Muntele Qarantania]? Care vreme?

„Ispitirile fiind îndoite, de voie şi cele fără voie, adică prin plăcerile trupului şi prin dureri, mai întâi diavolul, ispitindu-L pe Domnul prin lăcomia pântecelui, iubire de arginţi şi slavă deşartă – căci acestea trei sunt aducătoare de plăcere – şi diavolul fiind doborât, s-a depărtat pentru o vreme. Care vreme? Cea a Patimilor pe Cruce, pentru ca lovindu-L pe Domnul prin ispitele cele fără de voie, şi prin durere, precum credea, să poată afla în El ceva din patimile omeneşti, dar a fost izgonit şi prin acestea şi a fost biruit prin cruce şi nimicit.

Stăpînul nostru lisus Hristos primind după omenitate ca simbol al puterii Sale crucea Sa a ieșit [de la judecata omenească a lui Pilat] avînd-o pe umerii Săi, purtînd-o întîi El, apoi dînd-o altuia. Prin aceasta a arătat că cel ce a primit puterea trebuie să meargă înainte celor conduși de el și să se țină de cele poruncite prin ea (căci așa va fi ascultat în chestiunile reprezentate de ea) și apoi sa poruncească celor încredințați lui, ca să facă și ei ca el.”

Atenţie, părinţi, că veţi da seama pentru responsabilitatea ce aţi primit-o cînd vi s-a încredinţat putere şi stăpînire asupra sufletelor copiilor. Atenţie, voi, toţi conducătorii, că veţi da seama pentru această responsabilitate şi putere asupra altora. Voi trebuie întîi să arătaţi cu fapta, cu exemplul personal, şi apoi să porunciţi şi altora să facă ascultare de voi.

„Iar dacă semnul puterii Domnului nostru lisus Hristos este crucea pe care a purtat-o pe umerii Lui, se cuvine să știm ce a voit să arate cînd a rînduit și a răbdat acestea astfel în chip tainic. Spun cei pricepuți în simboluri că umărul este dovada făptuirii, iar crucea, a nepătimirii, ca una ce pricinuiește mortificarea.

El aproape că strigă în chip pătrunzător: «Acesta este simbolul puterii Mele. Deci oricine din voi dorește această putere, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie ; adică, să ia făptuirea omorîtoare a patimilor, bunătatea și libertatea de orice pizmă». Prin aceasta a arătat că dorește ca toți să primească asemenea Lui această putere.”

Şi tot legat de Sfînta Cruce, Sfîntul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte nouă, monahilor de la sfîrşitul veacurilor:

„Analavul [aceasta este o piesă vestimentară a schimonahilor], fiindcă are în faţă şi în spate crucea, înseamnă că trebuie, potrivit Apostolului nu numai noi să fim răstigniţi pentru lume, ci şi lumea să fie răstignită pentru noi, pentru ca noi care fugim de lume să nu avem nici o împiedicare, să nu fim stăpâniţi prin vreo relaţie cu ea de vreo înşelare a celor văzute. Şi iarăşi: nici să fim urmăriţi din spate de lume din pricina ispitelor fără de voie, să slăbim în credinţă, ci să rămânem nesimţitori/netulburaţi şi morţi fie pentru patimile cele de voie, fie pentru cele fără de voie.”

Ispitirile sînt, aşadar, după Sfîntul Maxim, de două feluri, „cele de voie şi cele fără voie”, şi iată că prin acest simplu cuvînt al său primim dezlegarea de ele şi urmarea lui Hristos pe Crucea pe care El Însuşi ne trage şi ne înalţă, pe cei de voim să ne mîntuim.

*

Dar cine oare ar putea să vorbească mai profund şi mai în cunoştinţă de cauză decît Cuviosul Părinte Justin Pârvu, duhovnicul nostru şi ctitorul acestei sfinte mănăstiri? El, care şi-a biruit firea în adîncul temniţelor în care l-au aruncat urîtorii de Dumnezeu şi de români, el, care şi-a izbăvit din moarte fraţii de suferinţă prin pilda proprie, prin rugăciune şi prin cuvînt, şi care ne izbăveşte pe noi, cei ce îl ascultăm şi vrem să fim nedespărţiţi de el în veşnica Împărăţie a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.

„Nu ne trebuie altceva decât modele. Sfânta Cruce este modelul nostru.”

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”; unde sunt creştinii de altădată, să mergem să ne odihnească Domnul Dumnezeu?”

„Secolul acesta al XX-lea, care a rodit aceşti tineri ce au luat drumul crucii şi s-au jertfit, şi-au măcinat tinereţile lor în celulele puşcăriilor, dovedeşte că bunul Dumnezeu mai este încă alături de Ortodoxia românească şi totodată este şi un îndemn pentru noi, cei de astăzi, să urmăm nevoinţelor şi martirajului lor. Şi dacă nu ne-a binecuvântat Dumnezeu prin suferinţele lor, măcar să aducem la lumină sfinţenia lor şi să ne închinăm lor ca unor sfinţi, care se roagă pentru noi.”

Iar despre gîndul fugii de crucea proprie prin compromisuri şi cedări în faţa celui rău şi viclean, Părintele Justin ne-a spus:

„Era o grea ispitire şi cernere. Venea un caraliu şi-ţi punea în faţă o hârtie sau două, îţi dădea un creion sau un toc, şi trebuia să scrii că te lepezi de tot ce-ai gândit tu până atunci, şi de Dumnezeu şi de neam. Şi mulţi credeau că dacă se leapădă doar cu gura, sau în scris, dar îşi menţin credinţa în suflet, pot merge mai departe aşa, cu nădejdea că îi va ierta Dumnezeu. Dar nu a fost aşa, dragii mei. Am văzut cu ochii mei această mare durere – foarte puţini erau cei care îşi reveneau. Majoritatea cădeau din cădere în cădere. Au fost ispitiţi ca şi Mântuitorul pe Muntele Carantaniei – li s-a pus în faţă libertatea, li s-a pus în faţă familia, bucuriile şi toate valorile în afara Crucii şi a suferinţei.”

De aceea, referindu-se la noi, Cuviosul Părinte Justin ne-a spus:

„Sărmanii oameni trăiesc creştinismul căldicel, de aceea nu văd lupta. Nu e de ajuns să sacrifici ouăle de Paşti ca să fi un bun creştin, ci e nevoie să te mai sacrifci oleacă şi pe tine. Unde s-a mai pomenit creştinism fără jertfă, fără prigonire? Acela nu e creştinism. Noi mâncăm ouăle şi Paştile şi cu asta ne-am achitat! Nu, dragul meu! Toate trebuie să le trecem printr-o suferinţă şi printr-un moment greu care au născut aceste tradiţii şi obiceiuri, fără de care faptele noastre aşa-zis bune nu ar fi existat. Imediat trebuie să ne gândim că alături de oul roş este şi Crucea îndată a Mântuitorului Iisus Hristos. Alături de pasca pe care ne-o face bunica în covăţica ei acolo şi împleteşte sfânta cruce în mijlocul ei, acolo este prezentă şi durerea mucenicilor, cuvioşilor, a pustnicilor, a drepţilor care s-au nevoit în vederea acestei Răstigniri. Să ne alăturăm şi zbuciumului sufetesc al Mântuitorului pe cruce, că altfel n-ar fi fost Învierea. Ultimele ore ale Mântuitorului pe cruce au fost cele mai grele momente… până la Săvârşitu-s-a. Ei bine, noi trebuie să trăim toate aceste implicaţii ale sărbătorii, nu numai în parte, ca să putem avea cu adevărat şi bucuria Învierii Domnului. Că posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre sunt mijloace ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Iubim prea mult lumea şi patimile ei, de aceea nu mai vedem niciun pericol şi ne lepădăm uşor cu zâmbetul pe buze. Că vin unii şi zic: „Uite, eu am cipul şi nu am păţit nimic. Sunt vesel şi sănătos”! [Şi aş adăuga, în dreptul celor de azi: „Uite, m-am vakcinat şi nu am păţit nimic. Mi-am luat certificat de vakcinare şi nu am păţit nimic, sînt vesel şi sănătos”.] Dar şi bogatul din Evanghelie parcă tot fericit era, până a ajuns la locul pe care îl merita. Acestea sunt vremuri grele? Asta nu e nimic. Vor veni necazuri şi mai mari, dar cu atât să fm mai fericiţi, că ne-a învrednicit Dumnezeu să ne facem părtaşi Răstignirii Lui. Noi să ne lepădăm de toată grija cea lumească, după cum spune Heruvicul şi nu avem de ce să deznădăjduim. Pentru că Mântuitorul spune foarte limpede: Nu te teme, turmă mică! Noi suntem turma mică.”

Iată, fraţilor, că vremurile acestea au şi venit.

Dar tot Părintele Justin ne-a spus: „Cunoşti omul după felul cum face semnul Sfintei Cruci.”

„Să n-avem nevoie decât de lumânarea pe care s-o punem pe Ceaslov şi nimic mai mult. Dacă nu facem aşa, n-avem nici un spor. Sabia cea mai puternică este rugăciunea. Ciomagul este crucea. Este foarte uşor să discutăm chestiunile acestea, dar foarte greu de aplicat. Este şi zicala asta românească: „Să facem crucea mare, că dracul e bătrân”.

„Câţi dintre noi, creştinii, la ora aceasta suntem pe poziţie de suferinţă, de răbdare şi de a purta crucea? Foarte puţini. Dar, ca întotdeauna, nu cei mulţi duc poverile şi greutăţile crucii, ci cei puţini, cei aleşi. Dumnezeu să ne ajute în toate ispitele şi încercările care vin, cu tot curajul şi cu toată dragostea, pentru că toate acestea nu ne vor aduce decât bucuria cerurilor: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi eu vă voi odihni pe voi”.

„Ortodocşilor noştri români le transmit să fie credincioşi principiilor creştine unde s-au născut. Pentru ei cea mai sănătoasă rânduială este acolo unde s-au botezat şi au văzut lumina zilei şi a Ortodoxiei. Să fie statornici în ceea ce le-am spus şi până acum, să nu primească aceste otrăvuri electronice, pentru că sunt periculoase, atât pentru viața aceasta temporară, cât şi pentru cea veşnică, datorită scopurilor antihristice ce le ascund. Să se gândească, aşa cum spune psalmistul – că toată bogăţia aceasta a lumii este deşertăciune. Am spus şi alte dăţi, nu trebuie să primim aceste strâmtorări şi necazuri cu panică, ci cu bărbăţie şi seninătate să mergem pregătiţi cu sufletul pe poarta cea strâmtă, a Crucii, prin care a intrat Hristos şi ne-a ridicat la frumuseţea cerească. Noi nu avem aici cetate stătătoare, ci luptăm nădăjduind în Împărăţia veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu. Neamul nostru este obişnuit cu suferința şi va trece şi de această ispită, pe care o consider ca pe cea mai periculoasă din toate care au fost până acum. Dar Dumnezeu, cum ne-a orientat atâtea veacuri, o să ne orienteze şi de aici înainte. Cu timpul își vor da seama din ce în ce mai mulţi că aceste cuvinte ale mele au fost adevărate şi mă rog pentru ei ca să poată face faţă urgiei ce va veni şi să biruiască fiara antihristică, ce i s-a dat putere să biruiască şi pe cei aleşi de îi va fi cu putinţă. Noi nădăjduim că Creştinătatea se va trezi şi va primi puterea Sfântului Duh, pentru rugăciunile martirilor şi tuturor sfinţilor noştri, cărora ne rugăm. Amin!”

Predică la Înălţarea Sfintei Cruci,

14 Septembrie 2021

Mănăstirea Petru Vodă