Dacă sufletul e o specie de sine înaintea trupului, sau trupul, la fel, şi acestea alcătuiesc o altă specie prin unirea sufletului cu trupul, sau a trupului cu sufletul, aceasta ar face-o fără îndoială fie pătimind-o din afară, fie prin firea lor. Dacă pătimind ele au suferit aceasta, ieşind din ea, au devenit ceea ce nu erau şi deci se corup; iar dacă prin fire, atunci aceasta se va întîmpla pururea din pricina firii, şi niciodată nu va înceta sufletul să se reîncorporeze, sau trupul să se unească cu alte suflete. Dar împlinirea întregului ca specie prin unirea unuia cu celălalt, precum socotesc eu, nu e nici opera vreunei pătimiri, nici a puterii naturale a părţilor, ci a naşterii (facerii) lor, deodată, ca o specie întreagă. Căci nu e cu putinţă să se prefacă vreo oarecare specie în altă specie, fără corupere [1].

Iar de vor zice că din faptul că sufletul rămîne şi subzistă după moarte şi după desfacerea trupului, rezultă că poate exista şi subzista şi înainte de trup, mie mi se pare că acest raţionament al lor nu e bine gîndit. Căci nu e aceeaşi raţiunea aducerii în existenţă (γενέσεως) şi cea a fiinţei. Cea dintîi arată cînd, unde şi spre ce este un lucru; a doua arată că este, ce este şi cum este. Daca-i aşa, sufletul, după aducerea în existenţă există pururea ca fiinţă, dar ca adus în existenţă nu există desprins (în afară de relaţie), ci în relaţie de timp, de loc şi de scop (cu relaţia lui : cînd, unde şi spre ce). Căci după moartea trupului sufletul nu se mai numeşte simplu suflet, ci suflet al omului, şi suflet al unui om oarecare. Căci şi după trup (după moartea trupului) are ca specie a lui întregul uman, drept caracteristica ce îi revine ca unei părţi a acestuia în baza relaţiei. La fel şi trupul e muritor după fire, dar nu este dezlegat de întregul uman din pricina naşterii. Căci nu se numeşte trupul simplu trup, după despărţirea de suflet, ci trup al omului, şi trup al unui oarecare om, chiar de se corupe şi se dizolvă în elementele din care este. Căci are şi aşa, ca parte a speciei lui (ὡς εἶδος), întregul uman drept caracteristică ce îi revine ca unei părţi a acestui întreg în baza relaţiei. În amîndouă, adică şi în suflet şi în trup, relaţia cugetîndu-se ca ceva ce nu poate fi smuls, întrucît sînt părţi ale întregii specii umane, înfăţişează şi aducerea lor împreună la existenţă şi dovedeşte şi deosebirea între ele după fiinţă, nevătămînd în nici un fel raţiunile sădite în ele după fiinţă. Deci nu e cu putinţă peste tot a afla sau numi vreun trup sau suflet în afară de relaţia între ele. Căci deodată cu partea se arată şi aceea ca este parte a cuiva. Încît dacă preexistă o parte alteia, e implicat în ea şi întregul a cărui parte este. Căci relaţia ei este de neînlăturat [2].

(Extras din Sfântul Maxim Mărturusitorul – Ambigua, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006, p.147-149)

[1] Nota Pr. Dumitru Stăniloae: Dacă sufletul preexistă singur înainte de unirea cu trupul, iar trupul, la fel, fiecare formează o specie deosebită. Dacă-i aşa, cînd se unesc formează o specie nouă. Dar specia aceasta nouă se formează fie prin pătimirea unei acţiuni din afară a fiecăreia din ele şi printr-ο anumită modificare a lor, fie prin firea lor. În cazul dintîi, sufletul preexistent n-ar fi om, ci ar deveni om de-abia prin unirea cu trupul, ivindu-se o specie nouă, într-un sens apropiat de transformismul evoluţionist care degradează fiinţa umană, destinată după credinţa creştină unei existenţe eterne. În cazul al doilea, sufletul s-ar putea uni continuu cu alte trupuri, în sensul doctrinei metempsihozei şi reîncărnărilor care desfiinţează şi ea persoana umană chemată la o existenţă şi la o desăvîrşire veşnică, sau s-ar întrerupe mereu ridicarea omului la adevărata desăvîrşire şi înaintarea în ea.

Specia şi persoana umană se menţin şi se condiţionează una pe alta numai dacă sufletul şi trupul nu se unesc nici prin suportarea vreunei acţiuni exterioare, nici printr-o afinitate naturală impersonală, ci vin la existenţă deodată prin naştere; dar fiecare suflet, cu trupul lui. De altfel, atît unirea sufletului cu trupul sub o presiune exterioară, cît şi unirea lor prin afinitatea naturală se reduc la aceeaşi lege a naturii generale şi nelibere. Unitatea de specie între suflet şi trup — dar între un anumit suflet şi un anumit trup — implică pe de o parte o prezenţă în suflet a puterilor formatoare ale trupului, pe de alta, o raţionalitate a materiei. Dar şi dintr-o legătură ipostatică sau personală între un anumit suflet şi un anumit trup se naşte o persoană anumită.

[2] Nota Pr. Dumitru Stăniloae: O distincţie fenomenologică între fiinţa părţilor compusului uman şi existenţa concretă a lor. Cea dintîi ar putea fi gîndită în afara relaţiei în care există concret; cea de a doua nu poate fi gîndită în afara relaţiei, după ce odată s-a produs, chiar dacă o parte se desface de cealaltă. Existenţa concretă are caracter de ipostas. A luat existenţă odată cu ipostasul. Fiecare parte a lui implică relaţia cu cealaltă, chiar dacă pentru o vreme n-ar mai fi unită cu cealaltă. Totuşi sufletul păstrează chiar şi după moarte virtualităţile trupului în el.

Din cele spuse de sfîntul Maxim rezultă că embrionul omenesc e din prima clipă însufleţit. Căci embrionul e întregul omenesc în dezvoltare. Trupul omenesc nu e o specie de sine, ci o parte a speciei om, alcătuită din trup şi suflet, sau din trup însufleţit. Dacă embrionul ar fi o vreme numai trup, ca o specie de sine, la trecerea lui în specia om prin primirea sufletului s-ar transforma într-o specie nouă. Pe de altă parte nu se poate spune că el poartă în sine numai tendinţa de a se uni cu sufletul. De unde ar avea materia organizată într-un anumit mod această tendinţă? Din primul moment al apariţiei omului ca existenţă embrionară, apariţia aceasta e omul întreg, avînd în sine individualizată specia întreagă. Sfîntul Maxim pune numai ca ipoteză eventualitatea preexistenţei unei părţi, ca să arate că şi în acest caz în ea ar fi implicat întregul uman.

Demonstraţia Sfîntului Maxim se desfăşoară pe plan logic. Ştiinţa nu relevase încă raţionalitatea complexă a întregii materii şi armonia ei cu raţiunea cunoscătoare, care întemeiază lucrarea raţională a omului asupra ei. Totuşi prin recunoaşterea unei relaţii între suflet şi trup, imprimate în fiecare din ele, Sfîntul Maxim depăşeşte caracterul pur logic al demonstraţiei. El vede imprimată în fiecare din ele relaţia cu cealaltă. Relevarea raţionalităţii materiei întregi ne dă azi putinţa de a avansa în precizarea relaţiei dintre suflet şi materie. Sufletul are în sine virtualităţile organizatorice ale materiei în trup, iar materia e făcută aptă de a primi forma de trup al sufletului. Toată materia are în ea această capacitate de «res formanda». Dar sufletul nu poate să-şi constituie, prin virtualităţile lui, decît un trup restrîns şi din combinarea, într-un anume fel, a elementelor naturii. Însă toată materia dă sufletului putinţa de a-şi organiza şi susţine din ea un trup restrîns. În acest sens şi în sensul că toată materia este capabilă să fie folosită de om pentru trebuinţele trupului, toată e făcută pentru a fi şi a susţine un trup al omului. Tot în acest sens trupul uman persistă ca virtualitate în materia universală şi după moartea lui. Iar sufletul păstrînd în sine virtualităţile vieţii în trup, cu rezultatele lor obţinute în cursul acestei vieţi, rămîne într-o relaţie cu materia universului şi are în sine puterile reconstituirii unui trup cu chipul trupului din viaţa pămîntească, în momentul învierii. Relaţiile specifice între un suflet şi un trup, exprimate prin: cînd, unde, şi altele, indică ipostasul ca unire între un anumit suflet şi un anumit trup.