Criteriile fundamentale de acreditare ale cântăreţului bisericesc, atestate istoric, canonic şi scripturistic sunt (în ordinea importanţei lor):

1. Apartenenţa la Ortodoxie. Fiind parte din cler, cântăreţul bisericesc trebuie să fie o persoană botezată corect (prin întreită afundare), integră psihic, de gen masculin (cf. 1 Paralipomena 6:31, 9:33, ş.a., Pidalion), integră d.p.d.v. al cugetării ortodoxe, să nu afirme eresuri în nici un mod, să mărturisească dogma ortodoxă în toată activitatea sa personală şi profesională şi să fie văzut că participă la toate slujbele preotului său, are duhovnic, se spovedeşte şi se împărtăşeşte în mod regulat.

2. Viaţa morală. Ca şi preotul şi diaconul, cântăreţul bisericesc trebuie să fie o persoană integră d.p.d.v. moral şi să aibă un comportament evanghelic ireproşabil. Pentru aceea, poate accede în această slujire doar prin Taina Spovedaniei. El trebuie să nu săvârşească nici public (inclusiv pe internet), nici în privat, păcate repudiate scripturistic ca grele, precum păcatele trupeşti, ură stăruitoare, trufie demonică, pizmă ucigătoare de cinstea aproapelui, sabotaj, trafic de lucruri ilegale, crime, avorturi, cruzime, dispreţ şi neascultare de Biserică, boli psihice, nedreptate strigătoare la cer, iubire de faimă, iubire de bani. Cel ce s-a pocăit şi oprit de la acestea şi a primit canon şi dezlegare poate fi acceptat doar cu binecuvântarea duhovnicului.

3. Vocea. Cântăreţul bisericesc trebuie să aibă un dezvoltat simţ al auzului muzical (muzica bisericească fiind deosebit de complexă din acest punct de vedere), muzicalitate, să nu aibă o voce stridentă sau prea înceată (ca decibeli), şi să nu aibă defecte de vorbire (consoanele R, Ş, L). Orice tip de voce (tenor, bariton, bas) şi orice tip de timbru sunt acceptate. El trebuie să poată executa corect toate genurile muzicale bisericeşti: ecfonetic, irmologic, stihiraric şi papadic, distingându-le corect ca stilistică, şi citind partiturile în notaţie neumatică hrisantică. Profesionist – fie că a învăţat autodidact, fie că a făcut o şcoală de cântăreţi – este cel ce cunoaşte şi execută în mod tradiţional aceste diferenţe, inclusiv la prima vedere.

4. Hirotesirea. Cântăreţul bisericesc trebuie să fie hirotesit, conform poruncii lui Dumnezeu dată lui Moisi şi lui Solomon – indicaţii precise ca muzica de cult să fie oferită de anumite persoane, iar nu de către oricine sau de către toţi. Hirotesirea se justifică dogmatic şi prin scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul şi ale tuturor sfinţilor exegeţi ai mistagogiei liturgice (Sfântul Maxim Mărturisitorul mai cu seamă), care arată clar cântăreţul chip al sfinţilor îngeri slavoslovitori.

Cântăreţul bisericesc trebuie hirotesit şi fiindcă este împreună-slujitor cu cei hirotesiţi – arhiereii şi cu preoţii. Ignorarea, amânarea nejustificată sau minimalizarea acestei realităţi implică o periculoasă impietare a mistagogiei liturgice, prin relativizarea treptelor clericale. (Doar în protestantism poporul face toate, nemaiexistând respectul faţă de rânduiala ierarhică, ajungând să creadă că treptele ierarhice nu sunt necesare).

Cântăreţul bisericesc, ca urmare a împlinirii consecvente a punctelor de mai sus şi sprijinit de mărturia comunităţii şi a preotului duhovnic, poate fi propus spre hirotesire de către episcopul locului. Ca urmare a hirotesirii publice, el va avea dreptul de a purta rasă de psalt şi a cânta la strană în sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe, şi va avea obligaţia de a păzi canoanele vieţuirii şi slujirii clericale.

5. Acreditarea. Întrucât, conform uzului patristic, nu orice monodie bizantină este psaltică, ci numai acele melodii ce constituie tezaurul de formule ritmico-melodice al compoziţiilor Sfinţilor melozi ai Ortodoxiei bimilenare, psaltul hirotesit care a demonstrat o profundă cunoaştere a predaniei psaltice (istoria psalticii conform izvoarelor concrete şi conform hermeneuticii ortodoxe, tradiţii interpretative, compoziţiile pe autori, genuri şi perioade, tipic, tehnică vocală şi dirijorală, analiza partiturii, psihopedagogie patristică, exegetică tradiţională non-speculativă, paleografie, ş.a.) poate fi un candidat la a preda altora arta psaltică. Conform istoriei Bisericii, acreditarea ca protopsalt şi dascăl se face numai de către un sobor de psalţi experimentaţi liturgic şi duhovniceşte şi în abilitate intelectual-artistică la nivel înalt, adică prin examen meritocratic.

Acreditarea nu se face democratic sau autocratic, adică nu propuşi de popor, nici de către demnitari de stat, nici de către profesori de muzică exoterică, nici de către arhierei (care au însă dreptul de veto). Profesorii de psaltică din Seminar, Facultatea de Teologie, Conservator sau freelance, care nu slujesc în mod permanent la vreo strană şi cei care au o viaţă personală şi profesională neconformă cu punctele de mai sus nu pot fi admişi în comisiile de acreditare a dascălilor de psaltică, însă cei care slujesc ca psalţi au întâietate.

6. Funcţii. Protopsalt este doar psaltul principal al Patriarhiei sau cei ai mitropoliilor; restul se numesc psalţi. Rolul psaltului în biserica sa implică şi a decide repertoriul abordat în bună înţelegere cu clericii slujitori, decizie care nu aparţine nici arhiereului, nici preotului slujitor, nici eclesiarhului, nici poporului, deşi aceştia pot sugera liber, neconstrângător. Protopsaltul are datoria de a supraveghea şi determina etosul şi repertoriul abordat de întreaga eparhie. Deoarece este cleric, adresarea tradiţională faţă de unul ca acesta este „domnul protopsalt / psalt” sau „părintele protopsalt / psalt” (în cazul în care aceştia sunt hirotoniţi diaconi ori preoţi), nu mai mult (cu epitete interminabile ca în epoca fanariotă), nici mai puţin (în mod ireverenţios, ca în vremurile de pe urmă). Monahii şi monahiile, care prin natura vieţuirii la modul general şi permanent cântă la strană având deja hirotesirea monahală, primesc adresarea de „cuvioşia / preacuvioşia sa”. Tonul şi substanţa adresării faţă de psalt (sau faţă de monah) va fi reverenţios şi identic ca faţă de celelalte trepte ierarhice.

Atâta vreme cât există Biserici naţionale, protopsaltul de urmat este cel al Bisericii naţionale; acesta este dator să păstreze legătura cu protopsalţii celorlalte Biserici în mod egal şi cu deplin respect faţă de practica liturgică bimilenară.

Psalţii acreditaţi ca profesori bisericeşti conform punctului de mai sus au dreptul de a primi rangul de consilier episcopal, membru al forului decident în activitatea muzicală a episcopiei. Practica curentă de a include drept consilieri persoane cărora le lipseşte suma de calităţi obligatorii (competenţa psaltică de elită, experienţa de strană şi duhovnicească, devoţiunea altruistă, dragostea faţă de Ortodoxie şi de canoane) constituie cauza principală a multor dificultăţi şi sminteli din viaţa psaltică şi liturgică.

7. Alte activităţi. Deşi, pentru pacea Bisericii, nu este recomandabil, psaltul are libertatea să abordeze în afara cadrului eclesiastic alte genuri muzicale (folclor, muzică clasică, etc), dar niciodată încorporând muzica psaltică în acele genuri sau manifestări (care lucru este uzurpare a celor sfinte). De asemenea, cf. Pidalionului (Canonul 65 Apostolic), clericul care slujeşte cu arta sa psaltică în locaşurile de închinare ale ateilor sau ereticilor trebuie oprit de la slujirea la strană şi eventual afurisit, de nu se va opri.

Conform studierii Vieţilor Sfinţilor Melozi şi Melurgi din orice veac şi din orice climat cultural, se observă că activitatea lor psaltică nu a inclus niciodată concertele, oricât au fost aceia de apologeţi şi de martiri ai muzicii bisericeşti (a se vedea inclusiv viaţa şi activitatea protopsalţilor cu viaţă cuvioasă ai ultimului veac şi contemporani, mireni sau monahi). Aceasta, pentru că scoaterea din context a muzicii de cult prin propunerea ascultării lor ca scop artistic în sine (concertele şi promovarea mass-media), afară dacă nu sunt excepții riguros argumentate (înregistrările didactice), nu are nici o justificare duhovnicească benefică Bisericii, rostul cântării fiind aceea de contextualizare a ierurgiilor. În înţelegerea patristică, muzica psaltică se promovează prin executarea ei de calitate în cadrul slujbelor, prin educaţia muzicală sistematică şi prin sprijinirea tiparului psaltic. Promovarea autentică a psalticii înseamnă slujirea la strană, suferind prigonirile, ocările şi lipsurile aferente oricui vrea să slujească lui Dumnezeu; în schimb adulaţia publică şi pretenţia de bani căutate ca scop, sunt semnul incontestabil neduhovnicesc pentru care se fac concerte în loc de slujbe. Înlocuirea slujbelor cu concertele a însemnat o importantă decădere a repertoriului bisericesc, de la cântările ierurgice sobre compuse de Sfinţi la cântări atractive compuse de neopatristici, iar tehnica vocală s-a modificat de la cea caracteristic noetică la una senzaţionalistă.

Ca o statistică a activităţii concertistice, apărute în ultima jumătate de secol, efectul concertelor psaltice asupra audienţei neortodoxe nu a fost botezarea la Ortodoxie, ci fie aproprierea culturală a esteticii bizantine de către non-ortodocşi, fie căderea psalţilor în ereziile celor cărora le cântă.

8. Girul oficial. Biserica, prin toate oficiile ei publice (amvon, publicaţii scrise, mass-media), ca aceea care dă girul purităţii ei şi supravegherea atentă a mântuirii credincioşilor, oferind o maximă vizibilitate persoanei, trebuie să promoveze exclusiv psalţii profesionişti şi profesorii acreditaţi de Biserică (cf. 1Cor 12:28) care respectă toate cele de mai sus şi, prin însăşi titulatura ei şi rostul ei, să sprijine psalţii români. Cântăreţii de alte genuri (muzică polifonică sau pricesne) precum şi cei de alt neam ortodox sunt deja promovaţi de outlet-urile media şi de patriarhiile aferente lor. Nevoia de sprijin naţional şi de unitate naţională în faţa ispitei legendar excesivei xenofilii româneşti au constituit obiectul suferinţelor şi scrierilor tuturor Sfinţilor români melozi şi melurgi, ba chiar a tuturor oamenilor de cultură români.

9. Reglementări punitive. În cazul căderii morale publice a unui psalt (slujirea altor culte prin arta sa, slujirea vreunor interese politico-economice anti-evanghelice sau păcatele amintite la punctul 2), el se va judeca conform Canoanelor din Pidalion de către Consistoriu, la fel ca orice alt membru al clerului.

*

Cu ocazia anului dedicat de Patriarhia Română cântăreţilor bisericeşti, Mănăstirea noastră aduce cu smerenie, fiască supunere, înaltă consideraţie şi întru dragostea lui Hristos Domnul înaintea Sfântului Sinod următoarele propuneri de reglementare sinodală:

1. Cântarea bisericească de pe cuprinsul teritoriului ţării noastre

2. Cântarea bisericească din parohiile diasporei româneşti de peste hotare

3. Cântarea bisericească masculină

4. Cântarea bisericească feminină

5. Cântarea bisericească polifonică

6. Activitatea muzicală în locașul bisericilor

7. Activitatea muzicală generală a cântăreţilor bisericeşti

 Astfel:

1. Cântarea bisericească de pe cuprinsul teritoriului ţării noastre

Conform realităţii istorice atestate de nenumărate mărturii, muzica tradiţională bisericească pe întreg teritoriul României de-a lungul întregii sale existenţe a fost muzica monodică bizantină. Cea mai veche mărturie cunoscută este prezentă în limba latină, în Viaţa Sf. Gerard de Morissena (+1046), cu privire la slujbele românilor din Banat şi Transilvania. Păstrarea acestei tradiţii s-a făcut cu preţul vieţii Mucenicilor şi Mărturisitorilor, care nu s-au plecat presiunilor ocupanţilor de alte credinţe şi confesiuni. Abia după 1860 au fost introduse, forţat, curente artistice paralele. Biserica Ortodoxă Română însă a reacţionat prompt şi firesc, la data de 6 Aprilie 1860 afurisind polifonia, afurisenie neridicată până astăzi. Revolta clerului şi a poporului împotriva polifoniei şi armonizării (apanaje ale credinţei romano-catolice) este atestată ca generală în toate popoarele unde aceste măsuri contra-bisericeşti au fost introduse de conducerile atee.

În timp ce continuitatea cântării psaltice în Muntenia şi Moldova este o realitate arhi-cunoscută, trebuie ştiut că în Transilvania s-a cântat muzică psaltică până la primul război mondial; mărturiile despre aceasta provin atât din manuscrise, cât şi din relatările martorilor oculari de toate confesiunile.

Continuitatea liniei melodice tradiţionale psaltice a rezistat chiar şi în perioada dictaturii comuniste, chiar dacă aceasta a fost, în multe cazuri, în formă uniformizată (depersonalizată). Aşadar, tradiţional = monodic bizantin. Ca urmare firească şi obligatorie unei ţări apostolice ortodoxe, conţinutul cântării bisericeşti trebuie să fie cel cuprins în Sfânta Predanie psaltică, păstrătoare a melodiilor bimilenare primite de la Duhul Sfânt de către Sfinţii Melozi şi Melurgi.

Miile de compoziţii psaltice autentic tradiţionale, scrise de Sfinţii Părinţi, păstrate în manuscrise şi publicate în toate ţările ortodoxe trebuie să aibă parte de rang normativ, mai ales când Biserica Ortodoxă Română a dus psaltica pe cele mai înalte culmi ale realizării componistice şi interpretative. Compoziţiile psaltice româneşti sunt etalon al şcolilor componistice din Constantinopol, Atena, Athos, Ierusalim, şi fiind evident lucrări ale Duhului Sfânt sunt mijlocul cel mai potrivit de a reliefa geniul poporului nostru şi identitatea sa cultural-artistică în sânul Ortodoxiei. Este o muzică profund duhovnicească, profund contemplativă, extraordinar de complexă artistic, profund cunoscătoare şi teologhisitoare, al cărei efect uluitor, mântuitor şi transfigurator l-a făcut pe Sfântul Paisie de la Neamţ, ca şi pe marii protopsalţi ai lumii  să dorească a vieţui în România, iar pe arhiereii ortodocşi de toate naţiile i-a îndemnat a o promova. De aceea, pentru ce să renunţăm la ceea ce este unul din marile daruri ale ţării noastre, şi pentru ce să preferăm muzica altor culte?!

Psaltica recentă a permis puternice influenţe din muzica folclorică (Balcani, Grecia), islamică (ţările arabe), vestică (clasică) sau estică (maneaua), care sufocă psaltica autentică duhovnicească prin melodii quasi-bizantine dansante, obsesive sau neformulaice. Aceste compoziţii trebuie analizate de o comisie specială însărcinată cu repertoriul bisericesc, comisie formată din protopsalţi de ireproşabilă cunoaştere a istoriei psaltice şi de o statură duhovnicească aptă de o devoţiune mucenicească pentru păzirea curăţiei artei liturgice psaltice.

Întrucât evoluţia fulminantă a muzicii bisericeşti din România în ultimii 30 de ani a ajuns la un nivel de elită şi este practicată de un număr foarte mare de psalţi de toate vârstele, se impune generalizarea practicii de cântare psaltică, cu precădere în Duminici şi sărbători, la Patriarhie, la mitropolii, la episcopii şi la parohii (din ţară şi din diaspora), rămânând ca grupurile polifonico-armonice să rămână excepţii. Dacă în vreme de prigoană polifonia a fost tolerată ca pogorământ, ea nu are rost în cult în vreme de libertate religioasă, putând fi audiată în sălile de concerte de muzică clasică.

2. Cântarea bisericească din parohiile diasporei româneşti de peste hotare

Întrucât o treime din poporul român se află în diaspora, situaţia slujirii bisericeşti nu mai trebuie considerată excepţie, ci ca o provincie românească autentică. Ciudăţenii tipiconale, de pastoraţie şi de cult au ajuns apanajul unei caste clericale care pe motiv că e în diaspora se absolvă de orice responsabilitate de sobornicitate şi de respectare a rânduielilor ortodoxe tradiţionale milenare, permiţând o serie de practici de-a dreptul eretice. În cazul cântării bisericeşti, ea trebuie să fie identică cu cea din ţară şi cu cea din toată Ortodoxia. Nu este firesc şi nici acceptabil ca episcopii eparhiilor diasporene să modifice rânduieli apostolice şi să aibă mai mari prerogative decât Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

3. Cântarea bisericească masculină

Acesteia i se aplică toate cele de mai sus, cu adaosul că psaltul român modern trebuie pastorat asupra câtorva aspecte delicate:

– Se cuvine ca un slujitor al Bisericii să fie răsplătit din bună voinţă şi cinstit fără a pretinde el însuşi aceasta, la fel cum bunăvoinţa iar nu pretenţia răsplăteşte de către popor slujbele preotului.

– Este interzis psaltului să predea muzică psaltică non-ortodocşilor.

– Se cuvine ca psaltul să folosească isonari, nu ison electronic. Unde nu este ison este mai sincer şi mai plăcut lui Dumnezeu să se cânte a cappella, aşa cum s-a cântat până la apariţia mijloacelor electronice.

– Psaltica este o artă de grup. Cântarea în grup profesionist s-a practicat încă din vremea Sfântului Proroc Moise iar în Noul Testament o vedem la Sfinţii Apostoli. Cântarea religioasă în grup mixt nu este atestată în slujbele din Biserică, ci doar în afara ei, la activităţi sociale extra-bisericeşti (de pildă mama cu copilul, în familie, la munca câmpului, la petreceri). Atât de important este acest aspect de cântare în grup, încât a determinat, începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea, schimbarea arhitecturii bisericeşti (delinierea spaţiului acustic al cântăreţilor fiind preluată şi în cultul islamic). Din vremea Sfântului Pahomie cel Mare (+346 d.Hr.) s-a introdus noţiunea de heptadă (grup de şapte psalţi), lucru confirmat de iconografie. Refuzul, în mod sistematic şi nejustificat canonic, al vreunui psalt de a sluji liturgic în grup psaltic, ca un corolar al trufiei acestuia de a voi să fie solist, să fie mustrat de preot, de Consistoriul eparhial şi de pliroma Bisericii. Înşişi marii protopsalţi slujesc cu bucurie împreună cu orice alt psalt canonic, fără pretenţia de a cânta doar ei singuri.

– Psaltul care prezintă o execuţie efeminată (de pildă, gregoriană), sau exoterică (de pildă cum fac unele corale polifonice), sau ad libitum (adică nu ţine seama de partitură ci relativizează mai ales tempo-ul şi atracţiile), sau îndărătnic anti-patristic (de pildă, refuzând să execute anumite genuri sau ornamentele scrise, etc) să fie îndreptat, iar de nu va voi să se îndrepte, să fie scos de la slujirea la strană ca unul ce sminteşte.

– Nu este permisă folosirea în biserică a instrumentelor muzicale.

– Se cuvine ca un slujitor al stranei să aibă un aspect decent şi îngrijit, dar nu în exces. Coafura fistichie (mustrată de Sfântul Proroc Ilie şi de Sfântul Apostol Pavel), pensarea sprâncenelor, cosmetizarea nenaturală a bărbii, machiajul masculin, purtarea de bijuterii (cercei, lanţuri, brăţări, inele, piercinguri) şi costume excesiv de elegante sunt de nepermis pentru un slujitor bisericesc.

– Se cuvine ca un psalt român să-şi respecte confraţii, şi aceasta cel puţin pe cât îi respectă pe cei de alt neam. Dispreţul şi idolatria sunt anti-creştine. Creştin este a cinsti pe toţi şi a nu nedreptăţi pe nimeni.

4. Cântarea bisericească feminină

De la Moisi, cântarea bisericească s-a rânduit exclusiv bărbaţilor hirotesiţi. Nu orice bărbat are voie să facă lucrările clericale, şi nu oricine, doar pentru că are voce, are şi dreptul să cânte în biserică.

Cea mai veche mărturie despre cântarea feminină în biserică este legată de întemeierea Mănăstirii Văratec la 1785. Înainte de această dată nu există, nici în Ortodoxie, nici din afara ei, nici o mărturie despre a se fi dat vreo dispensă femeilor de a cânta în biserică, şi nu există icoană, manuscris sau mărturie oculară care să ateste că femeile ar fi cântat vreodată în biserică. Dimpotrivă, toate mărturiile (icoane, canoane, manuscrise) ilustrează bărbaţi şi rânduiesc cântarea psalţilor bărbaţi. Încă din practica de la templu a Vechiului Testament şi pînă la acel moment iniţial al Mănăstirii Văratec, psaltul a fost întotdeauna treaptă ierarhică rezervată exclusiv bărbaţilor, ca toate treptele ierarhice.

Motivul pentru care Sfântul Paisie a dat dezlegare cuvioaselor monahii pentru a cânta în biserică a fost dublu. Întîi, pentru că monahia este afierosită prin hirotesire lui Dumnezeu şi de aceea scopul cântării ei nu va fi ca al femeii fireşti („fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului” 1 Cor. 7:34), aşadar se poate face un pogorământ special pentru monahii, cu conştiinţa că este un pogorământ, iar nu un drept din fire. Al doilea motiv este pentru că monahiile paisiene aveau o viaţă autentic isihastă, adânc cunoscătoare a învăţăturilor patristice şi, fiind experimentate duhovniceşte, aveau iscusinţa de a se discerne şi de a se feri de ispitele inerente cântării la strană despre care psalţii cunosc prea-bine. Din momentul în care monahiile paisiene din Văratec au început să cânte la strană, obiceiul s-a extins în mănăstirile ortodoxe din lume. Repertoriul monahiilor a fost identic cu cel al psalţilor profesionişti.

Conducerile atee din ţările ortodoxe de după jum. sec. 19, printre diferitele samavolnicii şi ingerinţe săvârşite împotriva Bisericii, au introdus, odată cu corurile polifonice, şi vocile feminine ale mirencelor în cadrul acestor cântări polifonice, stârnind un val de consternare (documentat istoric) în rândul tuturor credincioşilor.

Spre deosebire de alte neamuri ortodoxe care au permis mai multe lucruri de neorânduială şi contrare Scripturii (de pildă, ca femeia să nu poarte acoperământ pe cap sau să poarte pantaloni sau să cânte în biserică), la presiunea ideologică contemporană, dar şi din diverse motive de pastoraţie, se poate permite un pogorământ pentru cântarea psaltică a mirencelor până se va găsi un psalt canonic.

Dacă o femeie de mir, oricât ar fi ea de virtuoasă şi de talentată, ar putea fi hirotesită într-o treaptă clericală alta decât monahală, aceasta este, dincolo de aspectul evident neevanghelic, unul de competenţa unei atitudini sinodale serioase, în condiţiile în care secularismul mondial face mari presiuni pentru acceptarea hirotesirii femeilor ca diaconi şi preoţi şi pretenţia unor femei de a fi primite „din evlavie” în Sfântul Munte Athos (!).

Cerinţele pentru acceptare la slujirea în biserică (fără hirotesire, desigur!) a unei femei-psalt sunt identice cu cele ale ucenicilor-psalţi, cu câteva sublinieri (reamintiri):

– Comportamentul evanghelic şi moral ireproşabil în viaţa privată şi publică (inclusiv în mediul online) şi împărtăşirea regulată cu sfintele Taine (Spovedanie, Împărtăşanie).

– Aptitudinea de a cânta corect repertoriul psaltic (fie învăţat pe de rost, fie citit pe note psaltice)

– Aspectul poruncit de Noul Testament: capul acoperit (cf. 1 Cor. 11:6), corpul acoperit, fără bijuterii şi fără machiaj.

– Modelul psaltic trebuie să fie Psaltul acreditat – oricare din ai patriarhiilor ortodoxe, actuali sau din înregistrări. Un model nu poate fi decât omul afierosit lui Dumnezeu în cântarea bisericească, om de impecabilă statură duhovnicească, morală şi artistică, în arta şi viaţa căruia Biserica poate gira că apără mântuirea aproapelui. Un artist vocal nehirotesit care cântă bine şi repertoriul psaltic nu poate constitui un model psaltic deoarece nu împlineşte criteriile necesare: experienţa duhovnicească, experienţa de strană, abnegaţia şi dedicaţia necesare oricărui psalt.

– Comportamentul în timpul cântării psaltice trebuie să fie sobru, identic cu al slujirii preotului şi a diaconului. Sunt interzise gesturile hedoniste şi la psalţi, şi la dirijorii psalţi care exagerează cu baletul şi cu mimica feţei, dar cu atât mai mult trebuie mustrate la femei, cu cât arsenalul de seducţie e în firea căzută a unora din ele. De asemenea trebuie mustrate orice exemple negative de femei-dirijor stau la sfintele slujbe fără batic, machiate, îmbrăcate în pantaloni, sau femei-pseudopsalt îmbrăcate provocator, cu decolteu, machiate strident, privind lasciv sau pe sub gene, asemenea celei din Babylon. Vestimentaţia femeii-psalt este rasa de culoare neagră, dacă i s-a rânduit astfel de către preot, iar dacă nu, este datoare să dea o pildă de cuviinţă creştină – fustă lungă, simplă, bluză cu mîneci lungi fără decolteu, din materiale simple, cu croială care să ascundă formele trupului.

– Isonul în cântarea feminină se ţine de către femei, nu de ison electronic, nici de către bărbaţi (este necanonic melanjul de voci). Când nu există isonare, să se cânte a cappella. Cât despre treptele superioare (diacon, preot) care vor să ţină isonul femeilor, aceasta ţine de lipsa de respect a vredniciei treptei superioare (şi din partea femeilor ce acceptă, şi din partea celor ce isonează), ca şi cum preotul ar săruta mâna diaconului; anumite gesturi nu ţin de evlavie sau de smerenie, ci de impietare a propriei vrednicii harice.

– Femeia psalt care trăieşte evanghelic respectă toate rânduielile Bisericii şi care cântă corect partiturile psaltice trebuie respectată, iar nu tratată cu cele două extreme necreştine – misoginismul este ură, iar feminismul este idolatrie. Misoginism nu înseamnă a exprima cuviincios o critică raţională şi întemeiată la adresa vieţuirii sau artei cuiva; aceasta este doar o exprimare liberă şi dreptul oricărei fiinţe. Misoginism este de pildă a marginaliza o profesionistă doar pentru că este femeie, sau a pretinde ca vocea unei femei psalt să satisfacă o cerinţă estetică personală masculină (este forma de misoginism cea mai răspândită în România, şi care nu există în alte ţări ortodoxe). A profera ireverenţios o ameninţare sau o defăimare este nu misogin, ci necreştin. Feminism este a promova femei-psalt în detrimentul bărbaţilor-psalţi sau a cinsti în mod nejustificat mai mult părerea profesională a unei femei decât cea a unui bărbat, atunci când acesta are mai multă dreptate decât ea, sau a efemina execuţia vocal-psaltică (psalţii care cântă imitând idiosincrasiile de genul opus, confundând moliciunea şi apatia cu smerenia şi blândeţea, şamd.

5. Cântarea bisericească polifonică

Din cauza confuziei generate de lipsa de educaţie muzicală, o mică precizare de termeni este necesară: Muzica polifonico-armonică se mai numeşte, în mod greşit, „corală” sau „liniară”. Corală este şi psaltica deoarece se cântă în cor. Cuvântul corect pentru grupul vocal psaltic sau de orice fel de muzică ar cânta este „cor” (grecismul „horodie” nu există în istoria psalticii româneşti). Liniară este toată muzica, întrucât în sensul prim toată muzica se desfăşoară liniar în timp, şi în sensul secund toată muzica poate fi notată pe portativ, şi nu numim psaltica „muzică neumatică” doar pentru că e scrisă cu neume. A se şti că după introducerea forţată a studierii polifoniei în popoarele ortodoxe, denumirea pe care a primit-o aceasta de la popor a fost de „muzică armonică”, iar psaltica a fost numită „muzică bisericească”.

Nici o compoziţie polifonico-armonică nu se justifică duhovniceşte a fi utilizată în cultul ortodox, toate fiind compuse pe tiparul, pe ideea, cu scopul şi în stilistica cultelor neortodoxe. Întrucât practica armonico-polifonică persistă, trebuie o deosebită atenţie la faptul că există în unele parohii, mai ales prin oraşe, cântăreţi bisericeşti de muzică polifonică ce profesează în mod deschis (public recunoscut) yoga, reiki, francmasonerie, jocuri de noroc, cântă şi la catolici, se laudă că practică diferite păcate trupeşti, au profesii contra Bisericii, etc. Este inacceptabil a primi la strană aceste persoane doar pentru că pot cânta pe portativ.

6. Activitatea muzicală în locaşul bisericilor

Acest punct a fost reglementat deja de Sfântul Sinod, el trebuie doar reamintit.

7. Activitatea muzicală generală a cântăreţilor bisericeşti

În afara slujirii la strană, în ultimele câteva secole Sfintele Sinoade ale ţărilor ortodoxe nu au mai apucat să pună restricţii psalţilor faţă de a aborda alte genuri, afară de interdicţia, de la sine înţeleasă, de a cânta lucruri cu totul vulgare (cuvinte sau gesturi). Un creştin ortodox care înţelege valoarea duhovnicească şi sfântă a psalticii nu poate avea aceeaşi evlavie faţă muzica exoterică (ex. populară, pricesne), cea creată prin pogorăminte (ex. armonizarea melosurilor bizantine), sau cea creată în afara Bisericii (ex. cea clasică), căci Harul şi Adevărul şi plinătatea lor se află numai în cele ale Predaniei.

În afară de cântarea la strană propriu zisă, activitatea muzicală bisericească cuprinde şi publicarea de carte psaltică, compunerea melurgică, partea didactică, cercetarea muzicală, şamd. Toate acestea sunt de o egală importanţă cu execuţia vocală liturgică, şi constituie subiectul unui alt text [al Mănăstirii], ce vizează integrarea şi reglementarea activităţii generale a muzicologiei psaltice româneşti, incluzând metodologia patristică asupra artei muzicale din toate domeniile ei, de la semiotică la pedagogie tehnică. Aceste aspecte, în condiţiile în care muzicologi neortodocşi au început să se ocupe de ele şi să fie preluaţi fără discernământ duhovnicesc în instituţiile de învăţământ ortodox, trebuie lămurite cu nor de mărturii patristice (vom reveni asupra lor într-un material ulterior).

Arhimandrit Hariton Negrea

Stareţul Mănăstirii Petru Vodă

 

 

 

Notă: Textul redactează în formă sintetică texte publicate în anii 2008-2010 cu binecuvântarea şi la rugămintea părintelui Justin Pârvu de maica Neonila (compozitor şi director conceptual). Informaţii adiţionale de Filotheu Monahul (paleograf, hartofilax şi profesor). A se vedea şi: Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe privitoare la psalţi