Sfîntul Grigorie Dascălul (născut în Bucureşti, în 1765, într-o familie de mici nobili cucernici şi iubitori de Dumnezeu pe nume Miculescu) a fost ucenicul monahului Gherontie Dascălul din Mănăstirea Neamţ.

Părintele Gherontie, unul din cei mai importanţi traducători ai obştii operelor Sfinţilor Părinţi în limba română din obştea Sfîntului Paisie Velicicovschi (+1794), deşi tradusese încă de la venirea în Mănăstirea Dragomirna după 1770 mai multe lucrări ale Sfinţilor Părinţi, a fost trimis la Bucureşti probabil în 1786 ca să-şi desăvîrşească cunoştinţele de greacă veche la Academia Domnească.

La scurtă vreme după ce Cuviosul Gherontie Dascălul a ajuns în Bucureşti împreună cu un alt “dascăl” (adică traducător), monahul rus Dorothei, a început războiul ruso-turc dintre anii 1787-1792, şi au fost amîndoi obligaţi să rămînă în capitală, fără posibilitatea de a se întoarce în acele vremuri foarte tulburi. Există şi o scrisoare a Sfîntului Paisie de la Neamţ, trimisă către ucenicii săi Dorothei şi Gherontie (pentru nemîncarea de carne la monahi), trimisă în anii în care cei doi monahi nemţeni nu au putut părăsi Bucureştiul.

În aceşti ani de studii şi nevoinţe la Academia Sfîntului Sava (actuala Universitate Bucureşti), este cucerit de viaţa curată şi înduhovnicită a lui Gherontie Dascălul tînărul Gheorghe Miculescu, un adolescent bucureştean trimis la studii de familia sa. Acesta era inteligent, evlavios, studios şi rugător. Tînărul bucureştean se minunează de viaţa îngerească a monahului Gherontie, pe care toată viaţa îl va numi “avva al meu” şi hotărăşte să se facă şi el monah, devenindu-i ucenic lui Gherontie Dascălul.

În 1792, la terminarea războiului, toţi cei trei studenţi se întorc la Mănăstirea Neamţ. La scurtă vreme, tînărul Gheorghe este călugărit la Mănăstirea Neamţ, unde rămîne împreună cu dascălul său Gherontie şi traduc cărţi de o extraordinară importanţă pentru cultura şi teologia românească (Tîlcuirea celor patru Sfinte Evanghelii a Fer. Teofilact de Ohrida, Dogmatica Sf. Ioan Damaschin cu comentariile lor proprii, Sf. Vasilie cel Mare – Exaimeron şi Asceticele, Sf. Ioan Gură de Aur – Despre Preoţie, etc, etc) pe care Mănăstirea Neamţ şi Mitropoliţii Iacov Stamati şi Veniamin Costachi le tipăresc de îndată ce ele sînt terminate.

Tot în Mănăstirea Neamţ tînărul monah Grigorie primeşte şi diaconia. În anul 1809, fiind ţara sub ocupaţie rusă, egumen la Neamţ ajunge tot un rus, anume Ioan, care intră în conflic deschis cu traducătorii români ai Sfinţilor Părinţi: Isaac Dascălul[1], Gherontie Dascălul şi Grigorie Dascălul, acuzîndu-i de erezie.

Neputînd ocoli un asemenea conflict, în care orice intervenţie externă de sub ocupaţia rusească, atît bisericească, cît şi lumească, ar fi dat cîştig de cauză egumenului rus, cei trei părăsesc Mănăstirea Neamţ şi se mută la Căldăruşani, în Ţara Românească, împreună cu alţi părinţi din Mănăstirea Neamţ. Isaac Dascălul rămîne acolo, în Căldăruşani, unde va traduce în continuu pînă la săvîrşirea sa în 1814. Aşadar, Sfîntul Grigorie Dascălul a vieţuit 17 ani în Mănăstirea Neamţ.

Cuvioşii Gherontie şi Grigorie se duc în 1810[2] în Athos să copieze manuscrise ale Sfinţilor Părinţi, cu binecuvîntarea Arhimandritului Meletie, stareţul Mănăstirii Căldăruşani.

Perioada petrecută în Athos este 1810-1812. În 1812, încheindu-se războiul ruso-turc, cei doi – Gherontie şi Grigorie – se întorc în ţară, după ce au stat la mai multe mănăstiri athonite (Hilandar, Vatoped, Panteleimon, etc). Pe drumul de întoarcere, în Bulgaria, cei doi sînt atacaţi de tîlhari, bătuiţi şi jefuiţi. În urma bătăilor, Cuviosul Gherontie Dascălul moare şi este îngropat la Mănăstirea Troian din Bulgaria. Cuviosul Grigorie reuşeşte să scape cu viaţă, aducînd în ţară comorile patristice copiate în Athos.

La Căldăruşani continuă munca de traducere. Probabil că înainte de săvîrşirea sa, şi Cuviosul Isaac Dascălul a lucrat pe cîteva manuscrise aduse din Athos de Sfîntul Grigorie. O parte dintre acestea se păstrează încă, nepublicate.

Dacă Dumnezeu va ajuta, în următoarele luni voi publica o listă a traducerilor lucrate de Grigorie Dascălul, atît împreună cu bătrînul său Gherontie Dascălul, cît şi singur. Biblioteca Academiei Române din Bucureşti şi alte fonduri de pe la noi păstrează mai multe autografe ale Sfîntului Grigorie Dascălul, total necunoscute cercetătorilor mai vechi sau mai noi. Aş vrea să menţionez dintre ele doar lucrarea scrisă în greaca veche [!] şi tipărită în 1817 în Bucureşti împotriva lui Neofyt Duca, pe atunci profesor de greacă la Academia Domnească în Bucureşti: Ἀντίῤῥησις εἰς τοὺς ἐν τῷ βιβλιάριῳ τοῦ Αἰσχίνου προσκολληθέντας Διαλόγους τοῦ διδασκάλου Νεοφύτου […] Combaterea Dialogurilor dascălului Neofyt Duca alipite la opusculul lui Eschin, <făcută> cu ajutorul mărturiilor Sfinţilor şi de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi ai noştri, în cuvintele cărora credem, căci aşa mărturisim în sfîntul simbol al credinţei cînd spunem că credem „întru Una Sfîntă Sobornicească şi Apostolească Biserică”; întru adevar crezînd într-însa credem şi în Dumnezeu, după textul care spune că „de aţi fi crezut lui Moisi, aţi fi crezut şi Mie, că pentru Mine acela a scris”. Lucrarea este un mare compendiu de citate din Sfinţii Părinţi, în original, aduse ca argumente la rătăcirile protestante şi în parte atee ale dascălului grec Neofyt.

În 1821 au loc evenimentele arhi-cunoscute legate de revoluţia grecească. Marii boieri şi mitropolitul din Bucureşti fug la Braşov, de unde mulţi refuză să se întoarcă mai apoi în ţară. În 1823, divanul Ţării Româneşti obligă pe episcopii rămaşi sau întorşi să aleagă un nou mitropolit, fiecare dintre aceştia refuzînd o cruce atît de mare. Atunci unul dintre boieri sugerează aducerea lui Grigorie Dascălul de la Mănăstirea Căldăruşani şi hirotonirea sa întru arhiereu şi numirea sa ca mitropolit al Ţării Româneşti, ca fiind cel mai potrivit ca în acele vremuri tulburi să poarte o responsabilitate atît de mare.

Ceea ce a urmat după această hotărîre de divan se cunoaşte, în mare, deşi ar merita un studiu foarte amănunţit întemeiat pe mulţimea de documente semnate de Sfîntul Grigorie Dascălul în această perioadă, şi mai ales pe mulţimea de traduceri şi scrieri originale care au văzut sau nu tiparul în vremea vieţii sale. Ca să ne întoarcem la perioada petrecută în Mănăstirea Căldăruşani, Sfîntul Grigorie Dascălul a vieţuit aici alţi 12 ani după cei 17 din Mănăstirea Neamţ, în total 29 de ani de monahism în cele două chinovii româneşti.

Din păcate, extrem de dezamăgitoare este atitudinea a unor greci contemporani care, pentru faptul că Sf. Grigorie a petrecut doi ani în Athos, în mai multe mănăstiri, copiind manuscrise patristice, îl transformă în monah … „vatopedin”. Aceştia şi alţii ca ei să înceteze cu aceste fabulaţii. Dumnezeu să îi ierte şi să-i înţelepţească.

Să avem parte de rugăciunile şi mijlocirile Sfîntului Grigorie Dascălul şi ale tuturor celorlalţi cuvioşi din obştile paisiene!

Monahul Filotheu Bălan

Mănăstirea Petru Vodă,

La pomenirea Sfîntului Grigorie, 22 Iunie 2020.

[1] Existase un mai vechi conflict cu schimonahul Isaac Dascălul, pe care obştea l-ar fi vrut egumen în locul Sfîntului Paisie la săvîrşirea marelui reînnoitor al vieţii monahale în 1794, şi care fusese rugat să rostească cuvîntul de deasupra gropii sfîntului la îngroparea sa, ca din partea obştii. Părintele Isaac, deşi avea toate calităţile să îi urmeze Sfîntului Paisie în stăreţie, s-a smerit şi a lăsat loc ca un alt ucenic al aceluia, un ucrainian pe nume Sofronie, care venise cu el din Athos, să fie următorul egumen în Decembrie 1794.

[2] Vezi ms. BAR-m.r.483, f.61v