În persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relaţii, prin extrema sa atenţie faţă de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, umanitatea este tămăduită şi înnoită. Cum se manifestă în mod concret această umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă faţă de fiecare fiinţă umană un comportament plin de delicateţe, de transparenţă, de puritate în gânduri şi în sentimente.
Delicateţea sa se răsfrânge chiar şi asupra animalelor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu şi pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare şi indiferenţă. El respectă pe fiecare om şi fiecare lucru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă.
Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea sfântului: „Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinţi să verse din ochi şiroaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă şi intensă care stăpâneşte inima sfinţilor îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi, chiar şi pentru animale, pentru duşmanii adevărului şi pentru cei ce le fac rău“ [1].
Cât despre Sfântul Calinic de la Cernica, când nu avea bani să dea săracilor în orice oraş s-ar fi aflat, el se întorcea plângând către cei din preajma sa: „Faceţi-mi rost de bani să-i dau acestor frăţiori ai lui Iisus“ (cf. Mt. 25, 40. 45).
Această compasiune descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferenţă şi brutalitate. Ea ne arată că înăsprirea este roada păcatului şi a patimilor. În comportamentul sfântului, până şi în gândurile lui, nu se întâlneşte nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinărie. Nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În el culminează gingăşia, sensibilitatea, transparenţa, şi ele se asociază curăţiei, atenţiei generoase faţă de oameni, disponibilităţii prin care el participă cu toată fiinţa sa la problemele şi necazurile lor. În toate aceste calităţi se manifestă o realizare excepţională a umanului.
Există într-adevăr o distincţie şi o nobleţe plină de afecţiune în aceste forme superioare ale gingăşiei care lasă în urmă distincţia şi nobleţea obişnuite, distante şi formale. Această gingăşie nu evită contactele cu oamenii cei mai umili şi nu se sperie de situaţiile în care alţii ar crede că se înjosesc. Modelul acestei gingăşii este „kenoza“ lui Hristos, pogorârea Lui. El n-a vrut să rămână departe de păcătoşi, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce ţin la reputaţia lor. „Kenoza“ lui Hristos este o gingăşie spirituală. El Îşi arată prin aceasta voinţa de a nu-i apăsa pe cei umili, de a nu-i stânjeni. Prin „kenoză“, El a vrut să deschidă drum spre inima lor. Prin gingăşie voia să-i facă să renunţe la brutalitate, în loc ca ei să persiste într-o duritate în care dispreţul celui inferior corespunde celui al superiorului.
Prin „kenoza“ Sa, Hristos a vrut să frângă zidul brutalităţii şi durităţii care învăluie ca o cochilie, pentru a o apăra, delicata esenţă a umanităţii adevărate.
În gingăşia comportamentului lor, sfinţii s-au inspirat din „kenoza“ lui Hristos. Ei sunt, în acelaşi timp, precursorii etapei viitoare a umanităţii când în relaţiile umane va domni gingăşia. Căci oamenii, mereu nesatisfăcuţi de egalitatea exterioară pe care reuşesc să o realizeze între ei, aspiră acum spre un nivel superior al relaţiilor reciproce marcate de gingăşie.
Graţie unei conştiinţe a cărei sensibilitate a fost hrănită şi desăvârşită prin această sensibilitate a lui Dumnezeu făcut om pentru oameni la care ei participă, sfinţii sesizează stările de spirit cele mai discrete ale celorlalţi şi evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite totuşi să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor şi să-şi învingă dificultăţile. De aceea un sfânt este căutat ca un confident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalţi o nevoie abia schiţată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori. El se grăbeşte atunci să împlinească această cerere şi se dăruie în întregime. Dar el citeşte la ceilalţi şi necurăţiile lor, chiar şi pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curăţitoare prin forţa delicată a propriei sale curăţii şi prin suferinţa pe care i-o provoacă intenţiile rele ale celorlalţi sau dorinţele lor perverse. Şi această suferinţă rămâne în el.
În fiecare din aceste situaţii, el ştie când şi ce trebuie să facă; ştie de asemenea când trebuie să tacă şi ce trebuie să facă. Acest discernământ subtil al sfinţilor, manifestare nouă a nobleţei distincţiei lor, poate fi considerat un fel de „diplomaţie pastorală“.
Din persoana sfântului se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenţie, de participare, fără nici o grijă faţă de sine, o căldură care îi încălzeşte pe ceilalţi şi care le dă sentimentul că au dobândit putere şi îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfească, să ia asupra sa durerile celorlalţi, dar şi un zid neclintit pe care toţi se pot sprijini. Participând astfel la destinul celorlalţi, el face uneori dovada unei mari discreţii, alteori dimpotrivă el se manifestă cu efuziune. Inutil să mai amintim dezinteresul său desăvârşit în relaţiile cu ceilalţi.
De altfel, nimeni nu este mai smerit decât el, mai lipsit de orice artificialitate, mai departe de orice fanfaronadă, mai „firesc“ în comportamentul său, deşi acceptă şi înţelege tot ceea ce este cu adevărat omenesc, toate situaţiile modeste şi uneori ridicole ale umanităţii noastre care este mare doar atunci când nu se laudă cu măreţia sa. Sfântul creează astfel, de îndată, o atmosferă de familiaritate, de apropiere umană, de intimitate între el şi ceilalţi. În acest fel, el umanizează relaţiile cu ceilalţi şi le imprimă o pecete de autenticitate, pentru că el însuşi a devenit profund uman şi autentic. El vorbeşte cu gingăşie, evitând să numească în mod brutal cu numele lor slăbiciunile celorlalţi, în acelaşi timp creează condiţiile unei relaţii directe, sincere şi deschise a celorlalţi cu el; îi împinge astfel să-i mărturisească sincer slăbiciunile şi păcatele lor şi le dă puterea de a le birui.
Sfinţii au ajuns la simplitatea pură pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depăşit lupta dintre suflet şi trup, dintre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat“ pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime şi oamenilor, în relaţiile cu aceştia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja şi pentru ca şi în ei să sporească ruşinea, delicateţea, recunoştinţa, simplitatea şi sinceritatea.
Sfinţii dau întotdeauna curaj. Uneori ei micşorează pentru aceasta proporţiile exagerate de închipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginaţie slăbiciunilor lor, păcatelor şi patimilor lor. Ei îi vindecă de sentimentul deznădejdii sau al neputinţei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea şi orgoliul celorlalţi, cu un umor delicat. Ei surâd, dar nu râd cu zgomot sau sarcastic. Alteori în faţa faptelor imorale şi a patimilor condamnabile ei îşi arată seriozitatea, dar nu inspiră niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că întrupându-se Fiul lui Dumnezeu Însuşi a dat această valoare infinită tuturor oamenilor. În fiecare om ei Îl văd pe Hristos, cum spun în cugetările lor unii părinţi duhovniceşti. Dar, în acelaşi timp, ei înjosesc orgoliul celorlalţi dându-se pe sine pilde de smerenie. Astfel ei restabilesc neîncetat egalitatea naturală dintre oameni.
Prin smerenia sa, sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situaţie disperată. El vădeşte atunci o putere şi o dibăcie uimitoare, îngemănate cu un calm şi o încredere de nezdruncinat, pentru că el crede cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugăciune stăruitoare.
El este fiinţa umană cea mai smerită, dar în acelaşi timp el este o figură neobişnuită şi uimitoare. El provoacă la ceilalţi sentimentul că au descoperit în el, şi prin el în ei înşişi, umanitatea adevărată.
Această umanitate a fost atât de acoperită de artificial, de voinţa de a părea în loc de a fi, încât, atunci când ni se dezvăluie, ea ne uimeşte ca ceva ce nu este natural. Sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni şi în acelaşi timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenţia şi provoacă cel mai mult respect. Pentru fiecare el devine un apropiat, cel care te înţelege cel mai bine, cel care te face să te simţi în tihnă alături de el şi în acelaşi timp te face să te simţi stânjenit făcându-te să-ţi vezi propriile insuficienţe morale şi păcate pe care eviţi să le priveşti. El te copleşeşte prin măreţia simplă a curăţiei sale şi prin căldura bunătăţii şi atenţiei lui; el produce în noi ruşinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necuraţi, artificiali, plini de duplicitate, de meschinărie. Toate acestea dobândesc un relief surprinzător în comparaţia pe care fără să vrem o facem între noi şi el.
Sfântul nu face uz de nici o forţă pământească, nu dă ordine cu asprime, nu porunceşte cu severitate. De asemenea, nici o critică nu se ridică în noi împotriva lui şi nu simţim născându-se nici o împotrivire faţă de el. Căci el întruchipează pentru noi persoana lui Hristos, deopotrivă delicată şi puternică. Şi astfel, nu căutăm să ne ascundem de el sau să ne eschivăm în faţa sa; sau poate vom căuta să-l evităm mai mult decât pe cel care ar comanda cu severitate. Căci în el simţim această ireductibilă fermitate, totala identificare a persoanei sale cu binele, deşi această fermitate în convingeri, în viaţă, în opinii şi în sfaturile pe care le dă este o fermitate fără crispare.
Acesta este motivul pentru care, prin caracterul lor cu totul paradoxal, părerile şi sfaturile pe care el le exprimă cu delicateţe, cu privire la ceea ce ar trebui să facem, devin pentru noi porunci mai imperioase decât orice poruncă pământească, porunci pentru a căror împlinire am fi capabili de orice efort şi orice sacrificiu. Căci gingăşia sfântului este deopotrivă fermitate şi bunătate. Şi una şi alta se situează în iradierea divină şi lasă să transpară ordinea bunătăţii divine care prin blândeţe se impune cu o autoritate absolută. În acelaşi fel, sfatul sfântului se impune ca o eliberare de această desfigurare şi de această neputinţă în care ne aflăm, de această neîncredere care se află în noi. Simţim ceea ce sfântul ne-a recomandat ca o putere şi o lumină sigură pe calea mântuirii pe care ne-a făcut să mergem pentru a ne salva de resemnarea care ne pierdea. Simţim că prin sfânt ajungem la puterea şi lumina ce vin din Izvorul suprem al puterii şi al luminii, dar şi la bunătatea care ţâşneşte de la Izvorul suprem al bunătăţii. Ne temem totuşi ca sfântul să nu-şi cufunde privirea în sufletul nostru, cum ne temem să nu se descopere un adevăr care ne-ar fi defavorabil, dar pe care totuşi îl aşteptăm întocmai ca pe privirea medicului de o competenţă neîndoielnică şi de o prietenie sigură. El ne va da – o ştim – şi diagnosticul, şi remediul eficace, pentru a ne vindeca de o maladie despre care ştim în mod vag că este mortală.
În gingăşia, în blândeţea şi smerenia lui percepem o putere pe care nici o altă putere pământească nu o poate încovoia pentru a o face să cadă din curăţia ei, din iubirea sa pentru Dumnezeu şi pentru oameni, din voinţa sa de a se dărui lui Dumnezeu cu totul şi de a sluji oamenilor pentru a-i ajuta să se mântuiască.
Cel care se apropie de un sfânt descoperă în el culmea bunătăţii şi a curăţiei, acoperită de voalul smereniei care o face încă şi mai atrăgătoare. Trebuie să facem un efort ca să descoperim strădaniile renunţărilor sale ascetice şi ale iubirii sale de oameni, dar măreţia sa impune prin aerul de bunătate, de simplitate, de smerenie şi de curăţie care se degajă din el. Măreţia sa coincide cu apropierea lui. El este ilustrarea măreţiei în „kenoză“ sau în umilinţă. Din persoana sfântului străluceşte un calm, o pace, pe care nimic nu o poate tulbura. Dar acest calm, această pace este cucerită şi menţinută printr-o luptă susţinută. În acelaşi timp, sfântul ia parte la durerile celorlalţi până la lacrimi. Sfântul este înrădăcinat în statornicia iubirii şi a suferinţei Dumnezeului întrupat, pentru că această iubire iradiază din Dumnezeu Cel care S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni. El se odihneşte în veşnicia puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu devenite în Hristos accesibile oamenilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, căci el este în întregime marcat de prezenţa lui Dumnezeu, întocmai ca Melchisedec [2]. Dar rămânerea sa în iubirea veşnică de Dumnezeu şi de oameni nu exclude participarea lui la durerile oamenilor şi la aspiraţiile lor bune, aşa cum Hristos nu încetează să fie pentru ei în stare de jertfă şi nici îngerii nu încetează să le ofere neîncetat slujirea lor. Căci rămânerea în iubirea com-pătimitoare şi miloasă este ea însăşi o veşnicie, o veşnicie vie. Aceasta este „odihna“, liniştea, „sabatul“ în care au intrat sfinţii (Evr. 3, 18-4, 14), cei care au ieşit din Egiptul patimilor. Nu este sabatul Nirvanei insensibile. Căci odihna sfântului în veşnicia iubirii neclintite, a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, are puterea de a-i atrage şi pe ceilalţi spre ea şi de a-i ajuta astfel să-şi învingă durerile cu curaj, să nu cadă în deznădejde. Din această cauză sfântul este un înaintemergător şi sprijinitorul umanităţii pe calea care duce la desăvârşirea viitoare a eshatonului.
Sfântul a triumfat asupra timpului fiind puternic ancorat în timp. El a atins astfel cea mai mare asemănare cu Hristos Care, deşi în ceruri, este în acelaşi timp cu noi cu cea mai mare eficienţă. Sfântul Îl poartă pe Hristos în el cu puterea nebiruită a iubirii Sale pentru mântuirea oamenilor.
Sfântul reprezintă firea omenească curăţită de zgura subumanului sau inumanului. Este îndreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezintă firea omenească a cărei transparenţă restaurată lasă să se străvadă modelul de bunătate nemărginită, de putere şi sensibilitate infinită Care este Dumnezeul întrupat. El este chipul restabilit al Absolutului viu şi personal devenit om, un pisc al unei înălţimi ameţitoare, dar şi al unei apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desăvârşită în Dumnezeu. Este persoana an-gajată într-un dialog pe deplin deschis şi neîncetat cu Dumnezeu şi cu oamenii. Este transparenţa clară a zorilor luminii divine eterne în care se va desăvârşi umanitatea. Este reflexul maxim al umanităţii lui Hristos.
* Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, II. Calea isihastă, Gingăşie şi sfinţenie, Editura Deisis, 2003, pp. 53-63. (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei ziarului “Lumina“)
Note:
1 Τοῦ Ἰσαὰκ τοῦ Σύρου τὰ εὑρεθέντα ἅπαντα (ed. ieromonah Nichifor Theotokis, Leipzig, 1770), reed. ieromonah Ioachim Spetsieris, Atena, 1895, p. 306, Cuv. 81 [FR X, 1981, pp. 393-394]
2 Ambigua 10; PG 91,1144 şPSB 80,1983, p. 142 [.u.]