Ce e aceea „înnoire”? Când vor fi cerul nou şi pământul nou, pe care le aşteptăm? Lămurirea cuvintelor apostolului, cum că „de este cineva întru Hristos, făptură nouă este”.

„An nou, fericire nouă”, ne felicităm acum între noi. A cercetat însă cineva în ce fel este an nou anul care vine, şi de unde vine în el noutatea asta? Cu ce se deosebeşte ziua de acum faţă de cea de ieri sau faţă de prima zi a anului ce-a trecut? Şi de acum înainte nu va fi oare aceeaşi perindare pe rând a zilelor şi a nopţilor, acelaşi crug al lunilor şi al anotimpurilor ca înainte? Oare lucrurile vor începe să se petreacă într-un fel nou? Dar înţeleptul Solomon tăgăduieşte lucrul acesta, grăind: Ce este ce a fost? Ceea ce va să fie. Şi ce este ce s-a făcut? Aceea ce se va face, şi nimic nu este nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „iată, acesta este nou”, iată că el a fost în veacurile dinaintea noastră (Eccl. 1, 9-10).

Şi atunci, felicitările noastre sunt lipsite de noimă?! Nu se poate ca un obicei de care toţi se împărtăşesc şi care este consacrat prin vechimea sa să nu aibă noimă, şi încă una adâncă. După cum nu supunem îndoielii sinceritatea urărilor, nu le putem nici da în vileag cum că ar fi prisositoare sau lipsite de obiect. Trebuie să fie aici ceva cu adevărat nou, în care, cu toată vechimea ce ne înconjoară, sufletul crede, pe care este gata să îl caute cu convingere şi a cărui apariţie este gata să o primească în tot ce pare nou din vreun punct de vedere. Care să fie lucrul acesta?

Va fi cer nou şi pământ nou, zice Domnul. Ca atare, noi, toţi credincioşii, aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou (II Petr. 3, 13).

Iată cea dintâi noutate adevărată! Ea se va descoperi în toată slava sa de-abia după sfârşitul lumii, când totul se va curăţi prin foc – dar pregătirea pentru ea a început din vremea aceea în chip nevăzut, bineînţeles, pentru ochiul cel dinafară, însă văzut pentru ochiul credinţei. Puterile înnoitoare puse în crugul vremelnicei curgeri a făpturilor sunt atât de lucrătoare şi de nădejde, încât cu gândul la ele, apostolul a strigat: Cele vechi au trecut; iată, toate s-au făcut noi (II Cor. 5, 17) – şi, cuprinzând cu privirea minţii făptura toată, care gustase din începăturile înnoirii, auzea tânguirea ei pentru faptul că nu va veni degrabă vremea când ea va lepăda veşmântul cel de acum, al vechimii şi stricăciunii, şi se va îmbrăca în cel nou, plin de lumina vieţii. Făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia sa, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii… Lucru pentru care şi împreună cu noi suspină şi împreună cu noi are dureri (v. Rom. 8, 19-22).

Întăriţi-vă gândul în această învăţătură şi veţi vedea că în starea noastră cea de acum, atât în noi, cât şi în afara noastră una se vede din afară si alta lucrează în lăuntru. Starea prezentă – a noastră şi a întregii lumi – este o stare trecătoare, ca starea unui bolnav înfăşurat în pansamente, sau ca starea unui copac care şi-a lepădat frunzele ca să ierneze, sau ca o casă în construcţie, înconjurată de schele din toate părţile. Când vine vremea, bolnavului i se scot pansamentele, iar atunci apare vindecat şi însănătoşit – înnoit, ca să zic aşa; se termină construcţia, schelele se dau jos şi toţi văd casa nouă în întreaga ei frumuseţe; veni-va primăvara veacului celui nou, şi copacul fiinţării lumii, acum golaş, va odrăsli frunze, si flori, si roade.

La început, când Dumnezeu a cuprins cu privirea universul pe care tocmai îl făcuse, în acesta erau bune toate (v. Fac. 1, 31). Când omul a căzut însă, totul s-a prăbuşit într-o stare rea, aşa cum cade lanţul când se rupe prima verigă. Atunci, despre pământ s-a zis: mărăcini şi ciulini va răsări, femeii i s-a grăit: Întru dureri vei naşte prunci!, iar bărbatului: Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta! (Fac. 3, 16, 18-19). Astfel, totul s-a îmbrăcat în doliu, altfel spus, asupra tuturor a fost pusă epitimie. Totul a primit starea de învechire şi ramolire.

Aşa ar fi şi rămas lucrurile pentru totdeauna – însă preamăiastra înţelepciune dumnezeiască a descoperit, bunătatea dumnezeiască a ales şi puterea dumnezeiască a început să pună în lucru un mijloc ascuns de îndreptare şi de reaşezare a toate într-un fel mai bun şi mai desăvârşit decât înainte. Sămânţa femeii, s-a zis, va zdrobi capul şarpelui, va nimici răul care a fost vărsat în om, iar prin om în toată făptura. Chiar atunci a şi început să lucreze acea făgăduinţă. Prin preaînţeleapta iconomie dumnezeiască ea n-a fost însă arătată deodată întru putere, ci i-a fost mai înainte rânduit să descopere prin trup această putere a sa lucrătoare asupra făpturii, iar arătarea trupului a fost îngrădită prin condiţiile sale de timp şi loc. Însă şi arătându-se în trup, sămânţa cea mântuitoare a adus sub un singur cap în sine toate – cereşti şi pământeşti, trecute, prezente şi viitoare – şi prin aceasta a dat puterilor sale reaşezătoare putinţa de a pătrunde peste tot, dar n-a schimbat ascunzimea lucrării lor. Starea dinafară a rămas neschimbată – dureroasă, nemângâiată, în putreziciune, în stricăciune.

Puterile reaşezătoare şi înnoitoare ale lui Dumnezeu lucrează în chip ascuns sub acest acoperământ neplăcut la vedere, aşa încât se împlinesc cu adevărat cuvintele apostolului: cele din afară se strică, iar cele din lăuntru se înnoiesc în toate zilele. Iar când înnoirea, care lucrează acum în chip nevăzut, va împlini lucrarea sa, când tot ce-i în stare să se înnoiască se va împărtăşi de înnoirea aceasta, atunci nu vor mai fi trebuincioase aceste lanţuri ale stricăciunii: făptura se va slobozi de ele şi se va arăta toată în întreaga sa frumuseţe, curată şi nestricăcioasă. Primăvara, totul se înveşmântează în noul strai, pe care orice fir de iarbă, orice floare şi orice pom îl urzeşte, totuşi, din sine însuşi; şi la sfârşitul lumii înnoirea, care acum lucrează în taină, va lepăda crisalida cea stricăcioasă ce o ascunde şi se va arăta în toată mare cuviinţa sa. Şi atunci va fi cer nou şi pământ nou.

Intraţi, fraţilor, prin credinţa voastră cea înţelegătoare, în vederea cu mintea a rânduielii iconomiei dumnezeieşti privitoare la însemnătatea vremii, întăriţi-vă în ea şi staţi neclintiţi! Pentru credinţa voastră, Domnul vă va da tărie să ţineţi piept bântuielilor tatălui minciunii, care, stricând minţile încrezătoare faţă de îndemnurile lui, le răpeşte putinţa de a vedea înnoirea care lucrează în mijlocul stricăciunii. Iar ele se amăgesc pe sine şi le amăgesc şi pe altele, crezând că părută neorânduială ce ne înconjoară e starea firească, normală, a lucrurilor, şi îşi îngăduie să tragă încheieri prea îndrăzneţe împotriva zidirii Celui preaînţelept şi a purtării de grijă a Celui atotbun. Staţi, dar, neclintiţi în credinţă, fraţilor, şi întăriţi-vă în ea!

Aceasta este prima noutate, ce poate fi numită universală. Este însă o noutate asemănătoare şi pentru fiecare dintre noi, care intră în noi şi arată în noi puterea sa atunci când fiecare dintre noi devine părtaş al puterilor reaşezătoare aduse pe pământ. Dacă este cineva în Hristos, făptură nouă este (II Cor. 5, 17). Ştim că toate puterile spre viaţa nouă au fost încredinţate Sfintei Biserici şi că toţi fiii adevăraţi ai Bisericii, fără umbră de îndoială, sunt umpluţi de ele şi primesc înnoirea prin ele. Acestei înnoiri i se pune început la Sfântul Botez, prin care ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi ne îmbrăcăm în cel nou, altfel spus ne naştem pentru a doua oară la viaţa cea nouă. În cei care păstrează harul Botezului, puterea înnoirii lăuntrice nu încetează să lucreze, pe când în cei care după Botez cad în păcate de moarte ea încetează. Începe însă iarăşi să lucreze atunci când prin Taina Pocăinţei cei cu pricina se împărtăşesc de viaţa dumnezeiască întru Hristos Iisus. Fie că omul primeşte harul înnoirii prin botez, fie că îl primeşte prin pocăinţă, dacă îl păstrează lucrând după cerinţele lui, sămânţa vieţii celei noi nu mai amorţeşte în el, ci se dezvoltă tot mai mult, drept care creşte şi se întăreşte tot mai mult omul ascuns al inimii, umplându-se de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească, de frumuseţe a obiceiurilor şi de tărie a caracterului, ca şi de bucurie lăuntrică în Duhul Sfânt, deşi pe din afară el rămâne şi sărac, şi sărman, şi gol. Sub înfăţişarea nearătoasă se pârguieşte frumuseţea lăuntrică, asemenea unui fluture minunat în gogoaşa sa cea urâtă. Când a ajuns la deplinătatea vârstei, fluturele rupe gogoaşa şi începe să se bucure de viaţă în lumea lui Dumnezeu. Şi omul nostru cel ascuns, după ce a ajuns la vârsta deplină în trupul neputincios, va lepăda, când va fi voia lui Dumnezeu, acest înveliş trupesc, va urca Sus şi va începe să trăiască acolo o viaţă pe deplin înnoită, la însuşi izvorul vieţii.

În aceasta, fraţilor, stă menirea noastră. Ca atare, chipul acestei înnoiri este dinainte adus în suflet şi conştiinţa ei se descoperă în presimţirile şi în dorinţele lui ascunse chiar şi atunci când el rămâne străin de puterile înnoitoare. Iată pricina pentru care iubim atât de mult noul şi îl căutăm cu atâta grijă!

Vedeţi şi singuri din cele spuse mai înainte cum şi cu ce trebuie îndestulată năzuinţa aceasta. Vă voi da, totuşi, câteva lecţii din epistolele apostoleşti. Ca nişte prunci de curând născuţi, să doriţi laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut, ca prin el să creşteţi spre mântuire (I Petr. 2, 2). Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă (I Cor. 5,7). Dezbrăcaţi-vă de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi îmbrăcaţi-vă în cel nou, cel după Dumnezeu zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului (Efes. 4, 22, 24). Trebuie să ne facem lăuntric noi, şi setea de nou va fi îndestulată în chip statornic. Pentru că viaţa nouă, duhovnicească, întru Hristos Iisus este mereu nouă prin fiinţa sa! Iar noutatea care dăinuie mereu în lăuntrul nostru va potoli setea de nou. De aceasta să vă învrednicească Domnul pe voi pe toţi! Nu pot să vă doresc ceva mai bun pentru anul cel nou de acum.

Şi aş fi gata să închei prin aceasta cuvântul meu, însă îmi vine în gând ca pentru orice eventualitate să vă previn pe scurt. Nu este de mirare că veţi întâlni oameni care judecă altfel despre noutate şi socotesc învechire ceea ce este de fapt înnoire, iar ceea ce este învechire socotesc înnoire; ei sfătuiesc să lepădăm ca pe nişte vechituri cele noi în care apostolul ne porunceşte să ne îmbrăcăm; înţelegeţi despre ce este vorba aici. Drept călăuzire, vă voi îmbia cu două-trei idei, ca să puteţi judeca aşa cum trebuie în această privinţă.

Înainte de venirea Mântuitorului Hristos, în toată lumea, dacă lăsăm deoparte poporul lui Dumnezeu, viaţa cea veche, păgânească, domnea în toate domeniile – intelectual, moral, estetic, familial şi cetăţenesc. După Mântuitorul Hristos, o dată cu răspândirea Creştinismului, puterea cuvântului dumnezeiesc şi harul Sfântului Duh au izgonit principiile păgâneşti şi peste tot, în toate domeniile – intelectual, moral, estetic, familial, politic -, s-au înstăpânit principiile creştineşti. Principiile acestea au lucrat şi lucrează necontenit în Sfânta Biserică Ortodoxă – şi în Răsărit, şi la noi. În Apus, Papa, apostaziind de la Biserică, a primit cel dintâi rădăcina vieţii păgâneşti, şi anume trufia. În jurul acestui centru nu au întârziat să se grupeze şi toate celelalte stihii păgâne. Către veacul al XVI-lea, acestea s-au întărit îndeajuns, au ridicat capul şi au intrat din nou în luptă făţişă cu Creştinismul. S-a format un cerc de oameni plin de duh păgânesc, care şi-au fixat drept sarcină reintroducerea principiilor păgâneşti, iarăşi în toate domeniile – intelectual, moral, estetic, familial si cetăţenesc. Vremea când s-a săvârşit lucrul acesta se cheamă „Renaşterea apuseană”.

Să ţineţi minte acum că Renaşterea apuseană este reaşezarea păgânismului în ciuda creştinismului. Aceasta este însemnătatea Renaşterii. Însă precum sămânţa, aşa şi roada. Toată cultura apuseană de acum, în toate formele ei, este concluzia acelei mişcări pe care a impulsionat-o Renaşterea. Ea este roada acesteia din urmă. De aceea şi este atât în duh, cât şi în trup, atât în principal, cât şi în părţile sale, îmbibată în întregime de principiile păgâneşti, vrăjmaşe Creştinătăţii. Oricine se atinge de ea şi se înrudeşte cu ea într-o cât de mică măsură, devine mai mult sau mai puţin vrăjmaş al lui Hristos, lucru despre care dau mărturie faptele. Ce treabă avem noi cu Apusul? Să facă fiecare cum ştie! Sub înrâurirea principiilor de viaţă făcătoare ale Creştinismului, noi am trăit simplu şi nu aveam habar ce se face în Apus, şi nici nu am fi avut dacă n-am fi fost nevoiţi să intrăm în legătură cu el. O dată intraţi în legătură, am început să luăm de la el, o dată cu cele folositoare, şi duhul culturii păgânesti, care domneşte acolo şi care face şi la noi ce face acolo – adică oricine se atinge de el se răscoală îndată împotriva Mântuitorului Hristos şi a Sfintei Lui Biserici. Şi la noi s-a format o clasă de oameni care afirmă că bisericescul-creştinescul – este vechitură care trebuie lepădată, iar cultura europeană este înnoire, care trebuie însuşită. Ştiind acum ce înseamnă cultura europeană, veţi pricepe foarte bine şi singuri ce ne sfătuiesc ei de fapt.

Iată ce! Apostolul Pavel spune că Dumnezeu i-a trimis în lume pe Sfinţii Apostoli, îmbrăcaţi cu harul Sfântului Duh, ca să-i aducă pe toţi din întuneric la lumină, din tărâmul satanei la Dumnezeu – pe când aceştia ne sfătuiesc ca din lumină să mergem iarăşi în întuneric şi de la Dumnezeu – pe tărâmul satanicesc, unde domneşte nu înnoirea vieţii, ci moartea, care omoară toţi embrionii vieţii adevărate. Vedeţi ce mai binevoitori! Ca să lămurim lucrul acesta până în amănunt ar trebui să se scrie cărţi întregi. Eu v-am înfăţişat adevărurile acestea în câteva idei scurte, doar aşa, pentru orice eventualitate. Luaţi seama, deci, cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi; nu fiţi copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturilor celor noi… ci ţinând adevărul în iubire, să creşteţi toţi în Cel care este capul – Hristos (Efes. 5, 15; 4, 14-15). Amin!

Sfîntul Teofan Zăvorîtul – Predici, ed. Sophia, Bucureşti, 2009, p. 14-19