Slavă Ţie, Doamne! Ce zi luminată este la noi acum! Câţi oameni s-au împărtăşit de sfintele lui Hristos Taine! Bucuraţi-vă, suflete fericite! Domnul este în voi! Domnul este în voi, fiindcă însuşi a zis: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine, şi Eu întru el (Ioan 6, 56)”. Să ne bucurăm toţi cu bucurie de obşte. Cred că nu este familie din care să nu se fi împărtăşit cineva: prin urmare, nu este casă care să nu fie cercetată în chip deosebit de către Dumnezeu. Astfel, întreg oraşul nostru a devenit azi locuinţă a lui Dumnezeu – şi nu numai oraşul nostru, ci şi oricare alt oraş şi sat, toată Rusia, întreaga lume ortodoxă. Acum, la Domnul este Cină mare. El saltă împreună cu sufletele şi este pretutindeni „totul în toate” – şi ca Izvor al bunătăţilor, şi ca Stăpân al inimilor. Iată esenţa acelei împărăţii pe care El a întemeiat-o pe pământ umplând pe toţi cu Sine, bineorânduindu-i pe toţi, insuflând cele de trebuinţă, dând putere, întărind în osteneli! O, de ne-ar ajuta Domnul să nu ne lipsim nicicând de petrecerea Lui în noi! Atunci, povăţuiţi fiind de El, cu toţii am merge, negreşit, pe calea cea mântuitoare, potrivit veşnicelor Lui planuri privitoare la noi.

Şi iată, tocmai pentru aceasta, fraţilor, se cuvine a fi acum toată grija noastră! Domnul este în noi! Să ne îngrijim a-L ţine în noi pentru totdeauna, în ce-L priveşte, El este iubitor de împărtăşire. De asta a şi venit în lume: ca să fie în toţi. Şi n-ar pleca de la noi – dar ce să-i faci dacă noi, purtându-L în sine, începem să ne purtăm în aşa chip că El nu are cum să mai rămână în noi?

Zilele trecute am curăţit şi am dereticat casa inimii în vederea primirii Domnului. Acum S-a pogorât în noi Acest Oaspete mai presus de ceruri al sufletelor. Să ne îngrijim, deci, să-I dăm odihnă, să îi aducem mângâiere, să arătăm lucrare plăcută Lui.

Să ne îngrijim a-I da odihnă. Am înlăturat grijile şi distracţiile deşarte pentru acest răstimp, şi să nu mai facem dezlegare la ele. A fost statornicită deja modesta măsură de îndestulare a trebuinţelor trupeşti, şi fie ca această pecete a modestiei şi strictului necesar să rămână pe această parte a lucrării pentru ceea ce este stricăcios, de care nu putem scăpa. Am introdus în rânduiala treburilor casnice îndeletniciri evlavioase, şi fie ca acest lucru să rămână lege neschimbată a vieţii noastre. La aceasta iată ce să adăugăm: să ne înfrânăm de la răpirea de către gânduri, să nu îngăduim a fi tulburaţi de pofte» să nu încuviinţăm mişcările patimilor. Să ne aşezăm cu toată luarea-aminte şi cu toată dorirea noastră la intrarea în inimă, unde e Domnul, şi să alungăm în tot chipul orice poate strica liniştea, tihna Lui în noi – şi El se va odihni în noi.

Să ne îngrijim a aduce Domnului mângâiere. Domnul e mângâiat de tot ce e curat, sfânt, bun cu adevărat: fiindcă El însuşi este Curăţia, Sfinţenia, Binele. Deci, înconjuraţi sălaşul Lui în voi cu încredinţări nefăţarnice de adevărurile Lui, cu hotărâri sfinte, cu imbolduri curate, fiind gata la tot binele arătat de poruncile Lui.

Să ne îngrijim a arăta în noi lucrare pe placul Lui. Domnul este Cel ce lucrează toate. El lucrează toate în noi nu fără noi. Nu siluieşte libertatea noastră, ci aşteaptă ca noi înşine să ne dăm pe mâna Lui, altfel spus să-I dăm stăpânirea asupra noastră. Veniţi, deci, cu toate puterile duhului vostru – şi, căzând înaintea Lui, închinaţi-vă şi vă rugaţi Lui ca El să ia puterile voastre ca pe nişte arme şi să lucreze în ele sădind tot ce este bun şi mântuitor, smulgând şi nimicind tot ce e rău şi pierzător. Rugăciunea face să pătrundă puterea lui Dumnezeu în toate încheieturile firii noastre şi îi face lui Dumnezeu loc să lucreze în noi.

Când vor fi în voi toate acestea, Domnul nu va pleca de la voi, fiind odihnit, mângâiat şi nestrâmtorat în ceea ce lucrează în voi. În vremea de acum, a postului, bineînţeles că aveţi cu toţii o asemenea aşezare lăuntrică încât Domnul n-are de ce să fie nemulţumit de voi. Totul este la voi lin şi paşnic, atât în lucrările lăuntrice cât şi în purtarea dinafară. Vă gândiţi doar la ceea ce este bun; doriţi doar ceea ce este bun şi cred că rugăciunea nu se depărtează de gura voastră. O, de-ar fi aşa întotdeauna! Dar ce urmează? Vine un praznic luminat, şi totodată anotimpul poate cel mai atrăgător al anului. Şi uităm tot. La început ne îngăduim distracţii uşoare şi împrăştieri uşoare ale gândurilor şi dorinţelor, ca pe o odihnă după ostenelile Postului Mare; după aceea, dăm pe nebăgate de seamă libertate şi mişcărilor pătimaşe, iar în continuare îngăduim înăuntrul nostru încuviinţare la ceea ce ne insuflă patimile sau împreunarea inimii cu ele. Şi atunci ce se întâmplă? Capul se pustieşte, inima e în tulburare, în faptele si întreprinderile noastre e neorânduială; piere tot ce fusese dobândit prin osteneala postirii mântuitoare. Domnul este uitat – şi pleacă. Iată, de asta să vă temeţi! Temeţi-vă de viitoarele distracţii şi împrăştieri. Făceţi-vă străjeri priveghe-tori asupra voastră şi a faptelor voastre, şi în toată vremea, de la o împărtăşire la alta, nicidecum să nu vă îngăduiţi ceea ce L-ar putea jigni pe Domnul şi v-ar putea lipsi de prezenţa Lui harică în voi, aşa încât fiecare nouă împărtăşanie să fie nu numai începutul sălăşluirii Domnului în voi, ci împărtăşire din ce în ce mai adevărată a Lui cu voi şi a voastră cu El.

Vreţi să vă înfăţişez cel mai simplu şi eficace mijloc de a reuşi în această întreprindere? Nu uitaţi niciodată că Domnul e în voi. Stăpânul casei, văzând un oaspete de seamă, nu îşi îngăduie nicicând să facă vreun lucru neplăcut aceluia: deci, câtă vreme ne vom aminti că îl purtăm în noi pe Domnul, Care a binevoit a Se sălăşlui în noi, conştiinţa noastră nu va îngădui nicicum ceva ce L-ar putea jigni. Nici unul dintre noi n-ar vrea să facă ceea ce au făcut călăii Domnului în vremea pătimirilor Lui: deci, câtă vreme va rămâne în noi aducerea-aminte limpede şi puternică de petrecerea Domnului în noi, este cu neputinţă să slăbim privegherea asupra noastră înşine şi să îngăduim ceva ce poate să tulbure tihna Lui. Aşadar, dacă vin gânduri rele, amintiţi-vă că Domnul e în voi şi încetaţi cu aceste gânduri: fiindcă îngăduinţa faţă de ele seamănă cu batjocurile slugilor care râdeau de Mântuitorul. Dacă vine vreo poftă a cărei împlinire este potrivnică poruncilor Mântuitorului, amintiţi-vă că Domnul e în voi şi nu îngăduiţi dorinţei voastre să se împlinească: fiindcă asta ar fi totuna cu a pleca genunchii şi a zice: „Bucură-te, împăratul iudeilor!” Dacă se aprinde vreo patimă, amintiţi-vă că Domnul e în voi, şi veţi afla putere pentru a stinge patima aceea: fiindcă altfel veţi semăna cu cei care strigau: „la-L, răstigneşte-L!” Aşa şi în toate celelalte. Reiese, deci, că aducerea-aminte de faptul că Domnul e în noi ne face să îndepărtăm cu grijă tot ce poate să îl jignească şi să curme rămânerea’Lui în noiÎn acelaşi scop, ca această aducere-aminte să nu se depărteze de la noi, mergeţi cât se poate de des la biserică, mai ales la liturghii, şi acolo străduiţi-vă cu toată puterea ca în voi să ia naştere acele aplecări lăuntrice mântuitoare de care s-au umplut sufletele voastre în zilele acestea, şi mai ales conştiinţa marii mile. de care v-aţi învrednicit acum. Amin-tindu-vă la liturghie de sfânta împărtăşanie, fără să vreţi vă veţi aminti şi de starea cea bună în care vă aflaţi atunci şi încă vă mai aflaţi, şi veţi dori să vă păstraţi în ea întotdeauna, să-L aveţi întotdeauna în voi pe Domnul.

Nici nu vă mai vorbesc de faptul că atunci când Domnul este în noi, totul este în noi: şi lumina cunoştinţei – curată şi netulburată nici de îndoială, nici de minciună; şi pacea lui Dumnezeu care fericeşte, în care omul nu conteneşte a fi fericit nici în chinuri, în clipele de faţă, care dintre voi nu simte, în măsură mai mare sau mai mică, aceste bunătăţi? Deci, îngăduiţi-mi chiar în virtutea aceste bune stări în care vă aflaţi acum să vă rog: îngrijiţi-vă de păstrarea ei. Comparaţi starea voastră de acum cu cea în care ajungeţi când vă daţi pe mâna deşertăciunii şi patimilor – şi alegeţi ceea ce e mai bun. Cine este acum mai presus de voi? Deci, nu vă înjosiţi. Cine este mai fericit ca voi? Deci, nu vă aruncaţi în amărăciunea cea împovărătoare a vieţii nu după duhul lui Hristos.

„Însă toate acestea le ştiţi: fericiţi veţi fi dacă le veţi şi face”. Ce aproape este de noi binele nostru, şi cât de rar ştim să ni-l însuşim! Să ne rugăm, aşadar, Domnului, Preacuratei Stăpâne de Dumnezeu Născătoare şi tuturor Sfinţilor ca să ne înţelepţească a rândui toate aşa încât Cel ce ne-a cercetat acum să rămână în noi şi, rămânând, să smulgă tot păcatul, toată patima şi tot cuvântul, lucrul şi gândul stricător de suflet, şi astfel să ne facă vrednici a fi pururea casă a Lui, întru slava preasfântului Său nume. Amin.

5 aprilie 1862