Tîlcuirea Sfîntului Theofylact la Apostolul din Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul 1 Ecumenic (Fapte 20:16-18, 28-36)

 

(16) Căci Pavel socotise să treacă Efesul, ca să nu i se facă să zăbovească în Asia, grăbindu-se să fie, de ar fi putut, la Ierusalim în ziua praznicului a cincizeci de zile.

Vezi-l pe dînsul şi poftind şi sîrguindu-se, dar de multe ori nedobîndind [ceea ce voia], ca să nu-l socotim că era mai presus de firea omenească. Fiindcă acei sfinţi şi mari bărbaţi se împărtăşeau de aceeaşi fire cu noi, iar de voire nu. Pentru aceea şi aveau mult dar.

(17) Şi, trimiţînd din Milet la Efes, i-a chemat la sine pe presviterii Bisericii. (18) Iar dacă aceia au venit la el, le-a zis: „Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua cea dintîi cînd am venit în Asia

„(…) cu toată smerenia (…)”

Nu doar cu smerenie, ci cu toată. Căci multe sînt felurile smereniei: în cuvînt, în lucru, înaintea stăpînitorilor, înaintea celor stăpîniţi.

„(…) i-a chemat la sine pe presviterii Bisericii.”

Fiindcă cei mulţi nu ştiu obiceiul, mai ales al Testamentului celui Nou, de a-i numi episcopi pe „presviteri” şi pe presviteri „episcopi”, s-a însemnat aceasta şi aici, şi în epistola către Tit şi încă în aceea către Filipeni. Şi vom şti aceasta dacă vom vrea să culegem şi din întîia epistolă către Timotei. Deci de aici, din Fapte, se poate să ne încredinţăm de aceasta. Căci scrie aşa: „Şi, trimiţînd din Milet la Efes, i-a chemat la sine pe presviterii Bisericii”, nu pe „episcopi”; dar mai jos va adăuga: „întru care Duhul Sfînt v-a pus pe voi episcopi să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu”. Iar în epistola către Tit zice: „Şi să aşezi prin cetăţi presviteri precum eu ţi-am poruncit!” (Tit 1:5), şi în epistola către Filipeni: „Pavel şi Timotei, robii lui Dumnezeu, celor ce sînt în Filipi împreună cu episcopii şi diaconii (…)” (Filipeni 1:1).

(28) Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfînt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a cîştigat-o cu sîngele Său!

„Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma (…)”

Fiindcă nu aduce cîştig [păstorilor] a-i îndrepta şi a-i face buni numai pe alţii – căci zice: „(…) ca nu cumva, propovăduind altora, să mă fac eu însumi netrebnic” (1 Corinteni 9:27)” – dar nici a se griji numai de ei şi de a lor mîntuire, căci unul ca acesta este iubitor de sine şi caută numai al său folos, fiind asemenea celui care şi-a îngropat talantul. Deci zice: Luaţi aminte de voi nu pentru că mîntuirea voastră ar fi mai cinstită decît aceea a turmei, ci pentru că, atunci cînd luăm aminte de noi, şi turma se foloseşte,

„(…) întru care Duhul Sfînt v-a pus pe voi episcopi (…)”

De la Duhul aveţi hirotonia! – zice. Şi se cuvine a însemna că aici îi numeşte „episcopi” pe cei numiţi mai înapoi „presviteri”, pentru că şi presviterii [preoţii, n. m.] au nevoie să privească peste turmele cele cuvîntătoare ale Bisericii dacă nu cumva cineva este bolnav cu credinţa, dacă nu cumva cineva flămînzeşte sau însetează sau are trebuinţă de mustrare şi de întoarcere, după cuvîntul ce zice: „Mustră, ceartă, mîngîie!” (2 Timotei 4:2). Sau, aici vorbeşte chiar de episcopi.

„(…) pe care a cîştigat-o cu sîngele Său.”

Zice: primejdia nu este pentru lucruri mici, dacă Acela nu Şi-a cruţat sîngele Său. Căci, ca să-i împace pe vrăjmaşi, şi sîngele Şi l-a vărsat, iar tu nici după ce s-au făcut prieteni nu poţi să-i opreşti şi să-i înfrîngi.

(29) Căci eu ştiu aceasta: că, după ducerea mea, vor intra între voi lupi grei, care nu vor cruţa turma. (30) Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind îndărătnicii, ca să-i tragă pe ucenici după dînşii. (31) Drept aceea, privegheaţi, aducîndu-vă aminte că, vreme de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă învăţ, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.

Îndoit este răul. Şi că el nu va mai fi de faţă, şi că alţii li se vor pune asupră. Şi cel mai greu – zice – e că vor fi „dintre voi înşivă”. Căci foarte greu este cînd se află şi război între ei.

„(…) ca să-i tragă pe ucenici după dînşii.”

Pentru că scopul ereticilor nu e să cîştige norod Domnului, ci ei se sîrguiesc a-şi cîştiga loru-şi, ca să se fălească cu ucenicii ce le poartă numele, precum de la Mani, „Maniheii”; de la Arie, „Arienii” şi celelalte feluri de eresuri la fel. Aceasta este „a-i trage pe ucenici după dînşii”. Pentru aceasta, Pavel îi înfrînge dinainte, mustrîndu-i şi astupîndu-le gura celor ce ziceau: „Eu sînt al lui Pavel, eu al lui Apollo iar eu al lui Kifa!” (1 Corinteni 1:12).

(32) Şi acum, fraţilor, vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvîntului darului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi. (33) Argintul, sau aurul sau haina nimănui n-am poftit; (34) voi înşivă ştiţi că trebuinţelor mele şi ale celor ce erau cu mine au lucrat mîinile acestea.

De la sfătuire, sfîrşeşte întru rugăciune. Căci – de vreme ce i-a înfricoşat pe dînşii foarte, ca să nu-i rănească de tot – vezi mîngîierea: „Şi acum – zice – vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvîntului darului Său.” Şi nu zice că nu a luat argint şi aur, ci că nici nu le-a poftit. Iar cea de sfîrşit este şi mai mare: „Voi înşivă – zice – ştiţi că trebuinţelor mele şi ale celor ce erau cu mine au lucrat mîinile acestea.” Căci adevărata milostenie este ca dintru ale sale osteneli că dea cineva celor lipsiţi. Şi vezi cum lucra omul cu sîrguinţă, vorbind noaptea şi ziua.

(35) Toate vi le-am arătat; căci, ostenindu-vă astfel se cade să ajutaţi celor slabi, aducîndu-vă aminte de cuvîndul Domnului Iisus, căci El a zis: «Mai fericit este a da decît a lua!»”

Nu puteţi să alergaţi la neştiinţă, căci v-am arătat vouă prin fapte că ostenindu-vă se cade să lucraţi, aducîndu-vă aminte de cuvîntul Domnului Iisus, că „mai fericit este a da decît a lua!”. Şi unde l-a zis? Poate că l-a dat Apostolilor, sau este arătat din cele ce ar fi putut fi socotite de oricine. Şi o treaptă este a le arunca pe ale sale; a doua, a-şi ajuta lui-şi; a treia, şi altora; a patra, să nu ia, avînd stăpînire a lua pentru propovăduire. Şi n-a zis că a lua este lucru rău, ci că e mai bine a nu lua.

(36) Şi, zicînd acestea, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat împreună cu toţi.

Ni se cuvine a însemna că acela ce se desparte de cineva, cînd îşi ia ziua bună, se cade să facă rugăciune şi plecare de genunchi împreună cu toţi cei de faţă, şi aşa să purceadă şi să se ducă.